Alex. Ștefănescu 
TEODOR BALȘ. Se mai află în unele biblioteci o culegere de folclor poetic aşa-zis „nou”, intitulată Pe-un picior de plai şi publicată în 1957. Cel care a alcătuit-o, Teodor Balş, pretinde, în prefaţă, că a apărut, după război, o creaţie populară spontană care proslăveşte realizările regimului comunist. Este, în întregime, o mistificare. Versurilor prezentate drept folclor „nou” le lipsesc graţia, simplitatea rafinată, farmecul adevăratei creaţii populare: „Dulce-i graiul românesc/ Şi-n el oamenii slăvesc/ Partidul Muncitoresc.”; „ „Frunză verde ca molidu/ Dacă n-ar fi fost partidu/ Aveam gol pe masă blidu”. „Şi-n cel fund al codrului/ Îi glasul partidului.”
CEZAR BALTAG. Dacă îl întâlneai pe stradă, îi remarcai profilul de împărat roman, dar şi sfiala cu care trecea printre oameni ca printre nişte vase de cristal. Poezia lui Cezar Baltag, narcisiacă, intelectualistă, nu este făcută pentru popularitate; numai prinsă în vârtejul entuziasmului general din deceniul şapte a putut să ajungă, pentru o clipă, în centrul atenţiei. Ca şi poezia lui Ion Barbu – cu care seamănă, fiind însă lipsită de senzualitate – presupune un cititor rafinat. În nici un caz nu poate fi recitată pe scenă. O „indicaţie de folosire” ar suna astfel: Se ia un volum de Cezar Baltag şi se citeşte în singurătate, într-o după-amiază de toamnă ploioasă, la lumina unei veioze cu abajur de mătase.
CAMIL BALTAZAR. Un poem al lui Camil Baltazar, Ultima scrisoare mamei, l-a impresionat puternic pe Eugen Lovinescu, care l-a comparat – luând în considerare adâncimea sentimentului morţii – cu Mioriţa şi cu Mai am un singur dor. Pesimist de profesie, poetul devine brusc, după instaurarea comunismului, un entuziast. Dar el nu are vocaţia entuziasmului. Face eforturi mari să pară voios, pentru a respecta voinţa partidului aflat la putere, dar… nu-i stă bine în rolul de cântăreţ al vremurilor noi. Nu are suflul necesar. Ca un astmatic, se îneacă ori de câte ori suflă în goarna triumfalismului.
IONEL BANDRABUR. După ce s-a făcut remarcat, în 1971, publicând Fântâna iadului, o naraţiune deocheată şi plină de pitoresc, ca povestirile lui Boccaccio, Ionel Bandrabur a mai scris multe cărţi, dar n-a mai nimerit niciodată tonul literaturii adevărate. Un volum al său, de pildă, s-ar putea intitula Viaţa licenţios-romanţată a lui Isus Hristos şi reprezintă nu numai o impietate faţă de un personaj biblic, ci şi dovada unei înclinaţii către kitsch.
MARIA BANUȘ. Suava poetă Maria Banuş, care s-a remarcat înainte de război printr-un volum de versuri de o senzualitate îndrăzneaţă, Ţara fetelor, a devenit după instaurarea comunismului o propagandistă încruntată şi înfricoşătoare. Participând, în calitate de corespondent al ziarului Scânteia, la procesul intentat aşa-zişilor sabotori ai lucrărilor de la canalul Dunăre-Marea Neagră, ea scria că pedeapsa cu moartea pentru aceşti inculpaţi i se părea prea uşoară. În 1955, a publicat un volum de versuri cu un titlu grandilocvent, Ţie-ţi vorbesc, Americă!, în care Americii i se aduc grave acuzații. Ne-o putem imagina pe Maria Banuş stând, cu mâinile în șold, în Europa de Est şi admonestând de la distanță Statele Unite.
AUREL BARANGA. Este un I. L. Caragiale produs de cultura comunistă. Ceea ce înseamnă un I. L. Caragiale cuminţit, decolorat şi previzibil. Este diferenţa dintre restaurantul Capşa şi o cantină muncitorească.
EUGEN BARBU. Dacă recitim cărțile lui Eugen Barbu (chiar și hiperrealistul roman Groapa) constatăm că impresia dominantă este nu de viaţă, ci de literatură. Autorul pozează permanent în autor, parcă nevenindu-i să creadă că şi-a împlinit visul şi chiar scrie o carte, ca Tolstoi sau Rebreanu. Nu întâmplător își îndeplinește cu exces de zel obligațiile de narator, compunând dialoguri de o vioiciune căutată şi mult mai numeroase decât ar fi cerut-o economia naraţiunii, făcând descrieri minuţioase şi inutile, utilizând termeni argotici cu o dezinvoltură ostentativă. Eu sunt scriitor şi scriu, uitaţi-vă la mine! − acesta este mesajul pe care, în absenţa altui mesaj, îl receptăm în timpul lecturii.
NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.
