Poezia făcută din poezie

MIRCEA DINESCU. Pe Mircea Dinescu Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor – imaginea îi aparţine lui Eminescu – cum soarbe soarele un nor strălucitor din marea de amar. S-a născut la 1950 la Slobozia, ca fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurgist, şi al soţiei sale, Aurelia Dinescu, și a început să scrie în 1967. Rămâne o enigmă certitudinea cu care un băiat de 17 ani, dintr-o familie de oameni simpli, fără nici o legătură cu literatura, ştia încă din adolescenţă ce avea de făcut în literatura română. Părea programat să reinventeze poezia, poezia compusă din cuvinte, nu din necuvinte, poezia care cucereşte şi ameţeşte instantaneu, şampanie lingvistică menită să transforme orice lectură într-o sărbătoare.

PUŞI DINULESCU. Puşi Dinulescu a involuat ca scriitor. De la o superficialitate agreabilă a ajuns la incoerenţă, vulgaritate şi plăcere de a denigra. Comentând într-o carte de 344 de pagini Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, el seamănă cu o babă rea care îl afuriseşte pe şoferul unui autobuz pentru că n-a oprit în staţie.

Nicolae Manolescu n-a oprit ca să îl ia în Istoria sa. Drept urmare, revoltat (dar declarând, cu vizibilă ipocrizie, că este revoltat de absenţa altor scriitori), Puşi Dinulescu („Dumitru Dinulescu”, pe vremea când era mai rezonabil) îl numeşte pe critic cum îi vine la gură (la stilou, la computer etc.).

ȘTEFAN AUG. DOINAȘ. În poezia lui Ştefan Aug. Doinaş nu trebuie să căutăm autenticitatea trăirii, ci să contemplăm impresionantul arsenal de mijloace lirice de care dispune autorul. Este o poezie făcută din poezie, o retorică a iniţierii fără nimic iniţiatic. Pentru a compensa lipsa de emoție, poetul ajunge la o hipercorectitudine în îndeplinirea ritualului poeziei.

GELLU DORIAN. Poetul, insaţiabil lingvistic, „vorbeşte” mult despre orice, poetizând în fugă realitatea imediată şi reflectând (cu suficienţă) asupra ei. Chiar și Cartea tăcută publicată de el este, în realitate o carte volubilă.

MARIAN DRĂGHICI. Scrie o poezie discursivă, remarcabilă prin decizie şi forţă, prin masculinitate. Are atitudinea unui Hemingway al poeziei; nu ţi-l poţi imagina decât hirsut şi ars de soare, vânând senzaţii tari în Africa. Moartea este pentru el o prezenţă familiară: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi niciodată./ eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/ moartea în somn mă săruta pe obraz, iubita pe gură,/ astăzi ceva s-a schimbat/ e bine să ţină de învăţătură,/ femeia mă sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură.”

AUREL DUMITRAȘCU. Un poet de mare talent, care a murit prematur ca Rimbaud, Esenin, Eminescu sau Labiș, a fost Aurel Dumitraşcu (1955– 1990). Şi-a trăit scurta viaţă la Piatra Neamţ. L-am văzut o singură dată, pe stradă. Subţire, blond, cu părul lung, tandru în relaţia cu lumea, chiar şi cu o piatră pe care o lovea cu piciorul în mersul său. Avea o frumuseţe naivă, ca aceea a personajelor de basm desenate de copii. Poezia sa, delicat-dramatică, jurnal al unui înger închis într-o cușcă, emoționează și azi.

GEO DUMITRESCU. Aproape toate textele lui Geo Dumitrescu sunt discursive şi se bazează pe construcţii sintactice cu „în definitiv”, „fapt este că”, „aşadar”, „cu toate că” şi aşa mai departe, ca o argumentaţie avocăţească. Această structură logică şi prozaică coboară lirismul până aproape de gradul zero, făcând poezia confundabilă cu proza. După ce Eminescu sau Blaga ne-au vrăjit, dar ne-au şi intimidat cu o muzică siderală, este într-un fel eliberator să auzim brusc vociferările vieții de fiecare zi. Efectul poeziei lui Geo Dumitrescu ţine o clipă, şi anume exact atât cât se produce relativizarea unor valori absolutizate în conştiinţa publică.

ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA. Principala operă a Zoei Dumitrescu-Buşulenga este una pedagogică. Mii de români din toate generațiile care i-au ascultat cursurile, conferințele sau interviurile televizate s-au contaminat, fie şi temporar, de entuziasmul ei faţă de valorile culturii. Când vorbea, în public, despre Sofocle sau Shakespeare, despre Cântecul Nibelungilor sau Mioriţa, Zoe Dumitrescu-Buşulenga se transfigura, înălţând privirea spre cer şi declamându-şi frazele, cu patetismul inteligent al unui George Vraca. Nimic nu părea mai important, în asemenea momente, decât să aspiri spre ceva înalt, să-ţi menţii până la sfârşitul vieţii curiozitatea intelectuală, să-ţi asumi demn condiţia de fiinţă muritoare.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

Desen de Linu.