Muzică de cameră și manele

CONSTANTIN ȚOIU. Scrise după vârsta de 50 de ani, voluptuos, ritualic, romanele lui Constantin Ţoiu, începând cu Galeria cu viţă sălbatică, au adus o undă de rafinament în literatura noastră postbelică, pauperizată forţat de esteţii regimului comunist. Prozatorul s-a remarcat şi printr-o publicistică elaborată tacticos şi cu plăcere, flagrant diferită de aceea din ziarele epocii. Se poate vorbi în cazul lui de un stil boieresc în practicarea literaturii. Constantin Ţoiu este un Giuseppe Tomasi di Lampedusa român.

STELIAN ȚURLEA. Prolificul prozator schimbă uneori stiloul cu peniţă de platină (cu care își scrie de obicei cărțile) cu un pix ieftin, sperând să fie astfel pe placul publicului larg. Limbajul deocheat, uneori argotic, umorul popular, acţiunea alertă, dar previzibilă – toate ingredientele caracteristicile genurilor literare „ușoare” – sunt folosite cu dezinvoltură de autor, care vrea parcă să dovedească, în urma unui pariu (aceasta ar fi singura explicaţie) că poate scrie şi astfel.

BOGDAN ULMU. Se gândeşte la teatru de dimineaţa până seara, nu numai când pune piese în scenă, ci şi când citeşte ziarul sau merge cu trenul. Om al reacţiei imediate, comunicativ, gata să sărbătorească succesele altora, dar şi să sancţioneze prostia, el însufleţeşte cu verva lui, cu generozitatea lui acidulată, lumea teatrului.

CORNEL UNGUREANU. Proză critică digresivă, referitoare la literatura din Europa Centrală şi la… orice altceva, în funcţiile de asocierile de idei şi reveriile autorului. Sunt aduşi în discuţie Hofmannsthal şi Weininger, Musil şi Kafka, Lenau şi Crnjanski, Eminescu şi Cotruş, ca şi mulţi autori români contemporani: Sorin Titel, Ioan Alexandru, Nicolae Breban, Grete Tartler, Andrei Pleşu ş.a. Erudit şi visător, Cornel Ungureanu îl transportă pe cititor până foarte departe, cucerindu-l şi făcându-l să resimtă dureros încheierea lecturii, ca trezirea dintr-un vis frumos. Totuşi, dacă ar trebui să povestească ce anume l-a încântat, acelaşi cititor ar mărturisi, stânjenit, că nu-şi aduce aminte aproape nimic.

DUMITRU UNGUREANU. Dumitru Ungureanu practică un postmodernism popular. Pianul la care optzeciştii făceau muzică de cameră este folosit de acest ultim-venit, productiv şi impetuos, pentru interpretarea unor manele: „Pe Mini Maricescu, Ică îl întâlni la o consfătuire-instruire politică (pulitică , glumeau tovarăşii neserioşi)” (Stormy Monday Blues). Acţiunea de vulgarizare a postmodernismului constă în promovarea unui umor deocheat, de bâlci şi, mai ales, în exhibarea sexualităţii: „Gemea şi se agita sub pieptul meu, se încolăcea şi mă absorbea prin toate orificiile”… (Russian Woman). În mod curios, acest mod de a scrie are adepţi iluştri, ca Ion Bogdan Lefter şi Al. Cistelecan.

TUDOREL URIAN. Citind cronicile literare ale lui Tudorel Urian, avem senzaţia că citim, cu acceleratorul, toate cărţile apărute apărute în România în perioada postcomunistă. Şi că le şi înţelegem şi ni le întipărim în minte. Concluzia la care ajungem − fără ca autorul comentariilor să ne-o impună − este că literatura română s-a relansat după 1990. Concluzie optimistă, în distonanţă cu teoriile la modă despre criza literaturii noastre Datorită curiozităţii sale intelectuale, datorită bucuriei cu care sesizează tot ce e viu şi atrăgător în texte, Tudorel Urian ne convinge că merită să citim literatura de dată recentă. Şi, în general, că merită să citim.

EUGEN URICARU. Despre viaţa lui particulară nu se ştie aproape nimic. Participă din plin la viaţa publică, înfiinţând şi conducând instituţii, dar o face discret, într-un stil care ar putea fi numit conspirativ. Când îşi sărbătoreşte ziua de naştere, îi lasă pe invitaţi să discute între ei, să vocifereze şi să râdă, iar el se retrage într-un colţ şi contemplă scena melancolic. Şi literatura pe care o scrie ilustrează o vocaţie a secretului. Ca sursă de inspiraţie sunt folosite istorii vechi, uitate de oamenii de azi, teorii din ştiinţe oculte, amintiri din copilărie, visuri.

MIHAI URSACHI. Poetul pare străin de poezie, dar nu străin ca un ignorant, ci, dimpotrivă, ca un spirit elevat şi ceremonios, care nu-şi mai îngăduie să participe direct la dezmăţul unei trăiri lirice. El face poezie de la distanţă, având grijă să nu se păteze cu azurul ei. Titlurile lungi şi protocolare ale poemelor, expresiile arhaice, citatele latineşti şi însuşi stilul discursiv, de dizertaţie medievală în care sunt dezvoltate ideile îl protejează pe poet de propriul său lirism. Chiar şi când vorbeşte despre sine, Mihai Ursachi rămâne distant, luându-şi şi o măsură suplimentară de protecţie: ironia.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

(sursa foto: arscantus.ro)