Marin Preda știa ceva…

MARIAN POPA. În modul său de analiză există o indiferență glacială, absolută, aproape inumană. Ea se evidențiază atât în binecunoscutul Dicționar de literatură română contemporană, cât și într-o lucrare de mari proporții, cu o difuzare precară, Istoria literaturii române de azi pe mâine. Marian Popa și-a însușit un mod de a fi imparțial nu omenesc, ci asemănător cu obiectivismul unui computer. Cine este mai sensibil se poate îngrozi observând că la un moment dat în aparatul de analiză a informațiilor bio-bibliografice nimerește chiar fișa lui Marian Popa și că aparatul, fără nicio tresărire, o prelucrează în modul său nepăsător-harnic.

ADRIAN POPESCU. Poemele sale cele mai frumoase sunt lungi şi seamănă cu niște prelegeri. Poetul adoptă starea de spirit a unui conferenţiar care vorbeşte doctoral despre zmeură, despre podul cu fân, despre brânduşe, despre albine etc. Poezia sa în general stă sub semnul lui despre. Aceste dizertaţii au şi o nuanţă parodică, însă, în general, păstrează o structură de dizertaţii.

DUMITRU RADU POPESCU. Povesteşte, nu ca un martor competent, ci ca unul naiv tot felul de istorii, într-un limbaj de extracţie populară, şi se abține să le comenteze. Trebuie spus însă că marii scriitori ai secolului douăzeci care adoptă această atitudine simulează naivitatea, în timp ce Dumitru Radu Popescu simulează că simulează naivitatea. El chiar este, în fond, un naiv, care a înţeles însă că trebuie să prezinte această trăsătură a sa ca pe un program estetic.

PETRU POPESCU. Când scrie la persoana întâi, Petru Popescu înregistrează cu voioşie tot ce trăieşte şi tot ce se întâmplă în jur, ca şi cum viaţa ar fi un continuu spectacol captivant. Din numai câteva cuvinte el face portretul oricărui personaj, chiar și al unuia greu de portretizat. Numai la Petru Dumitriu mai sesizăm acest talent de portretist expeditiv, cu precizarea că autorul Cronicii de familie este invariabil sarcastic în caracterizările sale, în timp ce Petru Popescu jubilează trecând în revistă galeria de personaje.

SPIRIDON POPESCU. Aproape fiecare poezie a lui Spiridon Popescu se termină cu o „surpriză”. Chiar și câte o carte de-a sa are un final neaşteptat. Ironic şi tandru, graţios şi inventiv, simulând, cu umor, grandomania, poetul nu ne plictiseşte niciodată.

TITUS POPOVICI. Principala aptitudine a lui Titus Popovici este de a compune, din numai câteva cuvinte, imaginea unor oameni în mişcare. Când citim o carte de-a sa, încă de la prima pagină avem senzaţia că asistăm la o experienţă de stereoscopie, într-un spaţiu gol apărând dintr-o dată personaje „complete” – adică prevăzute cu vestimentaţia, gesturile, replicile (şi chiar ticurile) adecvate. Prezenţa lor este atât de evidentă, încât, uneori, când strigă sau gesticulează cu aprindere, parcă ies din pagină.

MARIN PREDA. Ca prozator și ca publicist, Marin Preda s-a apropiat cu sfială de misterul vieţii sufleteşti. Dar n-a procedat cu acele infinite ezitări prin care unii autori nu reuşesc decât să-și exaspereze cititorii. Asemenea oricărui țăran care a văzut de mic copil cum fată oile şi cum sunt ucişi caii bătrâni, deveniţi inutili, era bine instalat în realitate şi avea mişcările gândirii sigure. De aceea, şi azi, când îi citim textele, le citim ca pe un mesaj important, venit din partea unui iniţiat. Marin Preda ştia ceva.

MIHAI PREPELIȚĂ. Cu barba lui albă şi învolburată, cu gesticulaţia lui patetică, Mihai Prepeliţă te face să te gândeşti la călugărul Grigori Rasputin, care a reuşit, la începutul secolului douăzeci, să-i convingă pe membrii familiei ţarului Rusiei că are puteri miraculoase. Romanele sale, impetuoase și arborescente, nu pot fi rezumate. Grandios şi ridicol, aceasta este combinaţia de însuşiri care îl defineşte, atât ca personaj, cât şi ca scriitor. La un moment dat m-a vizitat, vijelios, în redacţia unde lucram, mi-a pus pe birou un teanc de cărţi ale sale şi mi-a cerut să-l sprijin să ia Premiul Nobel. I-am promis că o să-l sprijin.

GEORGE PRUTEANU. A educa înseamnă a institui restricţii, iar aceasta nu poate să placă. Şi totuşi George Pruteanu a reuşit să-i captiveze pe semenii săi şi să-i seducă impunându-le interdicţii: să nu folosească neglijent limba română, să nu asculte muzică de prost-gust, să nu mizeze în viaţă pe bunurile materiale etc. etc.

LUCIAN RAICU. Aşa cum într-un furnal se pot arunca fără teamă şi sobe ruginite, şi colaci de sârmă, şi automobile distruse în accidente, pentru că până la urmă metalul pur şi strălucitor tot se separă de zgură, aşa în spaţiul gândirii critice a lui Lucian Raicu sunt acceptate toate formele de literatură, fie şi eşuate sau demodate, întrucât, oricum, din ele este extrasă numai esenţa literară. Nu apare niciodată riscul ca exegetul să se molipsească de eventuala mediocritate a textelor literare luate în considerare. În schimb se întâmplă de multe ori ca ele să participe, fie şi numai cu o propoziţie din cuprinsul lor, la un moment de elevaţie, la care altfel n-ar fi avut nici o şansă să participe.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

(sursa foto: propolitica.ro)