Alex. Ștefănescu 
ALEXANDRU MIHALCEA. Evocând, în cărțile sale, perioada în care a fost închis din motive politice, Alexandru Mihalcea face dovada unui talent literar remarcabil. Studentul arestat, încarcerat și bătut de lucrătorii Securității era de fapt un scriitor înzestrat, care în timpul maltratării suferea cumplit, dar se și… documenta. Dacă ar fi știut asta, călăii săi ar fi intrat în panică, așa cum ar fi reacționat dacă ar fi găsit asupra lui un aparat de filmat. Erau însă prea proști ca să poată să înțeleagă că mintea unui scriitor este mai periculoasă decât o cameră de luat vederi.
FELICIA MIHALI. A debutat spectaculos (în 1999, la 32 de ani, pe vremea când era ziaristă la Evenimentul zilei; din 2000 s-a stabilit în Canada). Romanul cu care a debutat, Ţara Brânzei, se remarcă, încă de la titlu, printr-un stil ofensiv şi demistificator. Autoarea descrie repede realitatea înconjurătoare, ca şi cum nu i-ar face plăcere să întârzie asupra fiecărui element în parte. Are, ca scriitoare, gesturile decise şi expeditive ale celor care prind şerpi.
MIRCEA MIHĂIEȘ. În ipostaza de critic literar are o paliditate specifică celor care își petrec viața în spații închise, printre cărți. Studiile sale sunt dizertații academice, de o nobilă inutilitate. Când scrie însă pamflete despre viaţa politică, se transformă într-un erou justiţiar, capabil să folosească scrisul ca pe un pistol automat. Această dublă identitate îl face să semene într-un mod simpatic cu ziaristul timid şi cu ochelari – din cunoscutul film american – care, ori de câte ori e nevoie, se metamorfozează în Superman.
- MIHĂILĂ. Nu a fost numai un specialist în slava veche, aşa cum l-au cunoscut zeci de generaţii de studenţi, ci şi un filolog în sensul larg şi, din nefericire, demodat al cuvântului. Ca şi Şerban Cioculescu, se simțea în elementul lui în bibliotecă, unde citea şi adnota texte de altădată migălos şi cu plăcere. Nu avea ironia înaintaşului său, dar în pieptul lui de academician bătea o inimă caldă, astfel încât comentariile, în general sistematice şi impersonale, se colorau până la urmă afectiv. Citite azi, eruditele sale scrieri, departe de a fi aride, îl captivează pe cititor şi îi provoacă reverii, de genul celor pe care le provoacă vizitele în magazinele de antichităţi.
DAN C. MIHĂILESCU. În publicistica sa, Dan C. Mihăilescu răscoleşte ideile politice şi literare care ne-au zăpăcit după 1989 și care, apoi, s-au sedimentat în memoria noastră. Practic, el ne activează obsesiile, printr-o sarabandă de interpretări neaşteptate, de exemplificări pitoreşti, de dărâmări şi reconstruiri ale unor prejudecăţi. În mod special, îi face plăcere să satirizeze ceea ce s-ar putea numi „filosofia populară românească”. Muștruluielile la adresa gândirii noastre comune sugerează, culmea, o anumită simpatie, ca gestul unui părinte de a-şi ciupi copilul de obraji.
CĂTĂLIN MIHULEAC. S-a afirmat ca scriitor satiric abia după 1989 (în timpul comunismului, proza sa n-ar fi trecut de cenzură). Ceea ce nu înseamnă că stilul de viață comunist a ieșit din raza lui de observație. Cătălin Mihuleac îi detectează infiltrațiile în lumea românească de azi și îl denunță cu vervă satirică. Mai mult decât atât, în romanul Aventurile unui gentleman bolșevic el își folosește amintirile și imaginația pentru a reconstitui modul cum se trăia înainte de 1989, prin scene fantaste și grotești, de un umor irezistibil. Ca exeget satiric-funambulesc al comunismului, autorul român se situează în succesiunea îndepărtată a lui Ilf și Petrov. L-am putea porecli, cu simpatie, „Cătălin și Mihuleac”.
ALEXANDRU CRISTIAN MILOȘ. Scrie poeme ştiinţifico-fantastice. Are o imaginaţie dezlănţuită, o perspectivă panoramică asupra lumii şi o încredere luminoasă – whitmaniano-maiakovskiană – în destinul umanităţii. Retorica sa nu este interogativă, ci declamativă şi imperativă. Sună ca o trompetă care îi cheamă pe toţi locuitorii planetei la realizări măreţe, de anvergură cosmică. În această dezlănţuire există şi multă vorbărie, dar poezia are totuşi suflu.
ANCA MIZUMSCHI. Ca şi Mariana Marin sau Marta Petreu, Anca Mizumschi scrie o poezie a refuzului. Cuvântul „nu” se repetă obsesiv în cărțile ei. Poeta refuză energic maturizarea înţeleasă ca degradare. La Mariana Marin este vorba, înainte de toate, de o inaderenţă la stilul de viaţă comunist, la Marta Petreu – de o mizantropie de origine divină. Anca Mizumschi este însetată de fericire, de acea fericire care în adolescenţă părea uşor de atins, dar care odată cu trecerea anilor a devenit intangibilă. Poeta respinge nu viaţa, ci tot ceea ce modifică brutal proiectul ei de viaţă. Puțini autori de după 1989 manifestă o asemenea sete de fericire.
NICOLAE MORARU. Portretul făcut de Nicolae Moraru lui Eminescu nu seamănă deloc cu Eminescu. Este o caricatură involuntară, sumbră şi dezolantă. Marele poet scrie despre dragoste şi moarte, despre condiţia de om şi universul fără sfârşit, iar criticul literar pretinde că el „înfierează pe de o parte burghezia autohtonă, pe de altă parte capitalul exploatator străin.” Din sutele de pagini scrise de Nicolae Moraru despre Eminescu, Eminescu lipseşte cu desăvârşire.
FLORIN MUGUR. Poetul vrea permanent să-şi depăşească anxietatea pe care i-o provoacă viaţa, impetuoasă şi imprevizibilă, vrea ca măcar semenilor să li se înfăţişeze ca un om senin. El face efortul de a converti coşmarul în reverie. Nu are însă acea vocaţie a fericirii pe care o avea N. Steinhardt. Este permanent chinuit de nelinişte. Aproape în fiecare poem neliniştea reprezintă starea de spirit iniţială; ea se intensifică, ameninţă să se transforme în spaimă, dar exact cu o clipă înainte de a răvăşi fiinţa poetului, de-a o face de nerecunoscut, sublimează într-o veselie stranie.
NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.
Desen de Linu.
