Mariana Marin 
Of, copiii aceștia!
Generația de copii noi este alta decât celelalte.
Tot mai des auzim de la profesori un oftat precum că elevii de azi sunt greu educabili, că nu te ascultă, că sunt libertini, că îşi cunosc prea mult drepturile, că sunt nerespectuoşi cu profesorii, că răspund înapoi, că fac ce vor etc. După caracteristicile făcute azi, vreo 20 de ani în urmă, am fi putut avea şcoli speciale mai multe decât şcoli normale. Diagnosticul ar fi fost – copii cu delicvență juvenilă. Dar acesta este un mit creat din imposibilitatea schimbării.
Ce frumos spus că sunt liberi! Libertatea este o caracteristică a societății bazată pe cunoaştere. Cum poți să cunoşti fiind constrâns sau mereu pus în rame de reguli? Regula trebuie stabilită constructiv şi nu impusă!
Nu te ascultă?
Ce oare?
Posibil nişte comenzi!
Este 1 septembrie şi doamna învățătoare de la clasa I începe dresajul. Poziția corectă în bancă, mersul pe culoar, ridicatul în picioare atunci când intră la lecție un oaspete (apropo, ce caută oaspetele în timpul lecției?). Continuă lecțiile de dresaj prin ridicatul mâinii, cu explicarea că răspunsul trebuie să fie deplin, că mai întâi vorbeşte învățătoarea, apoi copilul etc.
În toate acestea lipseşte ceva. Încercăm să prăşim un ogor cu sapa.
Copiii de azi sunt mai rapizi decât avioanele, deci nu putem să lucrăm cu metode vechi, uneori sovietice, şi să educăm generații noi.
Copiii de azi de la naştere cunosc tasta F5, iar noi mergem la cursuri de formare profesională continuă de vreo două săptămâni pentru a afla destinația fiecărei taste.
Deci, mă întreb cum poate un profesor care nu se adaptează cerințelor generației de copii să activeze în şcoală?
Metoda centrală de educație a copiilor de azi este persuasiunea. Pentru a fi persuasiv trebuie să fii un profesor carismatic, să te faci auzit, să inspiri copilul, să-l faci curios, să fii inteligent emoțional, să zâmbeşti cât mai des. Orice teoremă poate fi învățată uşor dacă ştii să-l convingi pe copil!
Am întâlnit copii şi adolescenți de azi mai deştepți decât unii profesori. Aveam impresia că, explicându-le vreo 2 ore structura simplă a lecției, ar putea fără complicații să fie mai bun decât un profesor. Sunt atât de inspirată şi cred în copiii de azi încât devin şi mai optimistă! Cunosc bine limbile străine, sunt comunicabili, sunt curioşi. Nu există copii răi, există metode greşite de educație.
Există profesori care nu acceptă să-şi schimbe atitudinea față de viață, față de noile orientări ale psihologiei. Există profesori care vin la şcoală pentru un salariu, aşa mic cum e.
Mă tem să mă gândesc că ei vor mai mult. Deci, generația de copii nu este greu educabilă. Noi suntem greu de schimbat.
E timpul, altfel cine ştie, vine o revoluție a copiilor şi Şcoala va rămâne cu adevărat fără profesori!
Ce ai, doamnă?
O istorie recentă m-a pus pe gânduri.
Nepoțelul unui coleg, Vicu, este elev în clasa întâi.
Așa s-a întâmplat că are o doamnă învățătoare cam irascibilă. Îi tot cicălește, strigă, uneori nici nu se uită în ochii elevilor săi, ai impresia că vorbește singură cu dânsa și, de fapt, nici nu contează ce spune. Încearcă să obțină liniște cu țipete!
Continuă cam vreo două luni. E clar că doamna, cu multe amintiri, probabil, a mai pierdut ceva răbdare de-a lungul anilor.
Acum elevii sunt ca niște piese de șah pe care le tot mută dintr-o parte în alta și le spune că au greșit!
Impresionant, acest copil! Tare își dorea o învățătoare care să-l mângâie, care să-i arate ceva ingenios, care să-l facă să construiască ceva!
Nu a răbdat băiatul și într-o zi plină de emoțiile doamnei ieși în fața dânsei și o întrebă:
– Ce ai, doamnă? S-a întâmplat ceva? De ce țipi la noi?
Dacă aș fi fost elevul, aș fi adăugat: „Suntem oare surzi? În clasă e liniște! Am putea să facem ceva ca să fiți fericită? Am putea noi, așa mici și drăgălași cum suntem, să vă schimbăm? Am putea să vă aducem un zâmbet cumva?”
Câteodată, uităm de fapt pentru ce suntem în fața elevilor. Ne facem oare jobul?
Vă doresc să aveți câte un Vicu, care să vă întrebe mereu: Ce ai, doamnă?
Dacă vă purtați rău, vă duc la grădiniță!
O istorioară inspirată din aceeași situație cu Vicu. Doamna Învățătoare, aceeași, îi tot sperie pe micii școlărei de clasa întâi că ii duce la grădiniță. Așa cum se procedează deseori: când nu mai ai cuvinte, începi să sperii!
Vicu, fiind un copil ingenios și curios, într-o bună zi, fiind adus de mama la școală, dispare și nu mai ajunge la sala de clasă.
Învățătoarea îngrijorată o sună pe mama. Dar Vicu a intrat pe ușa școlii, unde să fie?
Alarmă în toată instituția. Așa cum școala are și o grădiniță, educatoarea de la grupa preșcolară anunță administrația că are un copil „străin” în grupă.
Bineînțeles, era Vicu. Educatoarea îi spune să se ducă în clasa lui, el refuză și argumentează că vrea să vadă ce fel de sperietoare este grădinița. A venit să cerceteze, pentru că învățătoarea lui îl tot sperie cu grădinița!
Nu știu dacă doamna învățătoarea înțeles ceva din situația dată, e cert însă că Vicu ar alege cu drag grădinița!
Nu se teme să fie mare printre cei mici.
Ba mai mult, îi place!
(fragmente din Cartea „Școala fără Profesor?…”, autor Mariana Marin, Chişinău: Învăţătorul Modern, 2016 ISBN 978-9975-3115-2-6)
Mariana MARIN este conf. univ. dr. în șt. ed., Școala Doctorală Științe ale Educației, UPS „Ion Creangă”, Chișinău, Facultatea Psihologie şi Şt.ale Ed., Sociologie și Asistență Socială a Universității de Stat din Moldova
