Mariana Marin 
Nu merg la școală! Nu vreau la școală!
Nu-mi place școala!
Cei care suntem părinți trăim o stare ciudată: mai repede de-ar finaliza copiii noştri şcoala. Pentru ei, şcoala este un jug. Inexplicabil mie. Am preferat şcoala, profesorii, învățătura încă de mică, de aceea am ales să fiu toată viața legată de şcoală. Am privit ieri o scenă când o fetiță era mânată, în sensul direct al cuvântului, de bunica sa spre şcoală. Copila se ascundea după automobile şi striga: „Nu merg la şcoală! Nu vreau la şcoală! Nu-mi place şcoala!”
Oare ce se întâmplă în şcoală? De ce copiii noştri se tem de ea? Vreau să aflu ce ne împiedică să fim mai buni, mai inimoşi, să nu strigăm la copii, să fim empatici cu ei, să inspirăm mai mult decât să vrem să le arătăm că nu ştiu. E sfârşit de decembrie. Toți sunt epuizați de rapoarte, note semestriale, portofolii… Copiii noştri poartă vina oboselii noastre? Aveți grijă, dragi colegi de sănătate… Odihniți-vă un pic! Găsiți timp să fiți fericiți!
P.S. Îmi amintesc cu drag de un elev al meu, Dinu L., care, intrând într-o dimineață în clasă, mi-a spus fericit: „Doamnă Profesoară, nu veți crede. Am vrut noaptea asta să fie cât mai scurtă, ca să vin mai repede la şcoală.”
Construim o biserică. E nevoie de credință.
Educăm copii. E nevoie de dragoste.
Pe cât de banale par întrebările, pe atât de necesare sunt, pentru ca să medităm profund asupra menirii noastre pedagogice. Şcoala este locul desăvârşirii, este locul unde ziua de mâine îți este asigurată! Şcoala este locul unde elevii îşi întâlnesc învățătoarea/învățătorul (profesoara/ profesorul) cu zâmbetul pe buze. Inima învățătorului este mai caldă decât soarele, sufletul învățătorului este cartea sfântă a copilului care caută să descopere tainele lumii.
Cine, dacă nu profesorul, este cel care îți devine primul prieten, cel care te sfătuieşte în taină şi te laudă în public? Profesorul este icoana sfântă la care nu e neapărat să te rogi, căci Ea îți citeşte sufletul şi te tămăduieşte!
Vreau să cred în aceste cuvinte… Dacă încă nu este aşa, atunci așa trebuie să fie!
Lucrez pe cât statul mă plătește?
Riscul de a rămâne fără profesori este tentativa de a corela misiunea pedagogică cu valoarea materială pe care o oferă statul. Sunt derutată când aud profesori că se jeluiesc de salarii modeste. E adevărat, avem nevoie de o imagine impecabilă în fața elevilor atât la aspect, la vestimentație, cât şi la modul de viață.
Însă după mine, dacă ar trebui să predau gratuit aş face-o cu plăcere. M-ar putea pedepsi cineva dacă m-ar lipsi de această posibilitate!
Apoi, pasiunea cu care lucrăm, obiectivul de bază al activității noastre este şi rămâne a fi obținerea rezultatului mult dorit. În şcoală nu putem vorbi de repetenție. Nu înțeleg ce caută un profesor în şcoală dacă scopul lui nu este să-l învețe pe elev. Am impresia uneori că există profesori puşi să pedepsească mereu. Nu generalizez, desigur. Se vor supăra pe mine, pentru cele expuse, doar colegii buni. Dar, cu părere de rău, profesori buni trebuie să fie toți.
De multe ori când le vorbesc colegilor despre evaluare, le spun că eşecul nu este prevăzut. Şcoala trebuie să fie pentru elev o casă, unde el este sigur că va avea succes, iar pentru acest succes trebuie să găsim timp, să ne sacrificăm, să iubim copiii! Colegii, drept răspuns, mă întreabă: când să recuperăm? Când să ameliorăm? Avem doar o oră pe săptămână. Și ei au dreptatea lor… Nu avem timp! Statul nu ne plăteşte pentru ameliorări. Statul ne plăteşte pentru ore etc.
Este aproximativ ca medicul care spune că nu mă uit la bolnav, pentru că programul meu de lucru s-a sfârşit!
Un răspuns demn este articolul lui Vlad Cubreacov (pe blogul său, din 24 august 2012), unde îşi elogiază prima învățătoare, Eva Popa, de la Crihana Veche, Cahul), căreia îi va fi recunoscător toată viața:
„Dincolo de tactul pedagogic şi calitățile sufleteşti deosebite ale doamnei învățătoare Eva Popa, un caz din viața mea rămâne de neuitat. Ca să înțelegeți ce fel de om este, trebuie să fac o mărturisire. În primăvara anului 1973, pe când eram elev în clasa întâi, am fost internat în spital, la Cahul, timp de mai bine de o lună şi jumătate, iar doamna învățătoare Eva Popa, această româncă inteligentă, modestă şi delicată, m-a vizitat la spital aproape în fiecare zi, făcând după orele de la şcoală drumul din sat până la oraş, pentru a-mi preda toată materia, fără să fi fost rugată de cineva sau obligată. Datorită efortului dumneaei am încheiat anul cu nota maximă pe linie. Atunci am înțeles pentru toată viața ce înseamnă şi cât de important este să te poți dărui altor oameni şi neamului tău. A fost cea mai frumoasă lecție pe care mi-a dat-o”.
Impresionant! Iată ce înseamnă să fii profesor: inteligent, modest şi delicat.
(fragmente din Cartea „Școala fără Profesor?…”, autor Mariana Marin
Chişinău: Învăţătorul Modern, 2016)
