Excludem predarea?!

Schimbarea culturii predării sau excluderea predării ar fi una din soluțiile crizei.

Vă rog, să nu demonstrăm repulsie față de ideea dată, ci să analizăm lucrurile la rece, să vedem partea pozitivă a ei. Mulți colegi se întreabă: Ce vom face, dacă nu vom mai preda? Care este rostul profesorului în școală, dacă nu va preda?

Poate o școală să existe fără profesor?

Răspunsul îl găsim prin altă întrebare: Ce fel de predare trebuie să avem ca aceasta să nu fie exclusă?

În conformitate cu The International Encyclopedia of Education, „predarea denotă acțiunea întreprinsă cu intenția de a produce învățarea altei persoane” (p. 5087). Puțini însă înțeleg acest lucru și abordează predarea ca un procedeu exclusiv de transmitere a cunoștințelor, deseori abordată printr-o expunere clasică de idei, gânduri, definiții.

Sensul practic al cuvântului predare este distribuit prin prezentarea optimă a conținutului și care prevede activități centrate pe demonstrația sau povestirea subiectului nou. Predarea clasică care există și se perindă prin băncile școlare moderne, înseamnă un profesor în fața elevilor care, de obicei, aduce la cunoștința elevilor ceva nou.

Elementul de noutate este privit doar prin posibilitatea predării.

Pentru mulți profesori procesul predării înseamnă activitatea lor didactică, exprimată adesea printr-o simplă sintagmă: „eu predau istoria”, „eu predau matematica”, „eu predau la clasele primare” etc.

Astfel de argumentări sunt identice cu acțiunea lor propriu-zisă, adică predarea realizată de zi cu zi în sens unidirecțional, de transmitere. Sunt sigură că acest element trebuie privit viabil, însă maniera cu care se va opera trebuie schimbată.

Predarea pe care o cunoaștem cu toții o excludem sau o înlocuim cu sintagma predare pentru învățare.

Școala dotată cu învățare vizibilă

Asistăm la un proces complex de regândire a sistemului educațional. Școala de azi pare a fi solicitată altfel decât este. Societatea așteaptă o instituție în care să ai încredere, iar elevul ca prim subiect al educației să simtă procesul educațional ca pe o pasiune și predilecție. Societatea este în așteptarea remanierilor esențiale la nivel de cultură a cadrelor didactice, la nivel de autenticitate și aspect cât mai pragmatic al conținuturilor educaționale.

Odată cu dezvoltarea dreptului copiilor la educație, tot mai mult se instaurează o strategie educațională centrată pe copil, pe nevoile sale, pe trăsăturile individuale, pe un proces personalizat. În centrul atenției este elevul, contribuabil la dezvoltarea propriilor performanțe, or, prin aceasta se subînțelege învățarea activă. Teoriile moderne, valorificate de științele educației, lent, dar sigur elimină predarea. De altfel, în literatura anglosaxonă vom întâlni tot mai insistent termenul de learning, ceea ce ar însemna o concentrare pe strategiile de învățare și nu pe cele de predare.

Vorbind totuși de predare, ea va fi concentrată pe strategiile de învățare activă.

Și pentru că învățarea ne preocupă în școala fără profesor, voi reitera câteva gânduri importante și despre învățarea vizibilă. Este un curent nou, cu referire la partea ascunsă a învățării. Fiind o componentă latentă, personalizată, învățarea deseori se atribuie celui care învață.

Responsabilitatea pentru rezultat, în linii mari, îi revine elevului. Or, așa cum spuneam anterior, profesorul predă, elevul iese din realitatea școlară, se izolează undeva (acasă, în sala de lectură, sala de clasă) și … învață.

John Hattie autorul cărții „Învățarea vizibilă” ¹, afirmă despre copii, că ei nu trebuie învățați ce să gândească, ci cum să gândească. Astfel conform acestei ipoteze, învățarea ar trebui să planifice modul de gândire și acțiune și nu memorarea cu reproducerea. Învățarea este asociată, în linii mari, cu memorarea, iar acest factor împiedică aspectul comprehensiv al învățării.

Metacogniția este partea cea mai importantă a învățării, anume atunci apare motivația intrinsecă și învățarea devine vizibilă.

,,Visible Learning” construiește o filosofie agreabilă pe baza a trei principii și anume: În școala dotată cu învățarea vizibilă trebuie să fim siguri că toți elevii învață.

Proiectarea pedagogică, practicile, politicile și procedurile lor trebuie să vizeze, în primul rând, învățarea. Învățarea vizibilă traduce un gând al marelui filosof Nicolae Iorga: Școala trebuie să te învețe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun și cel mai aspru. Toți subiecții educației trebuie să fie conștienți de acțiunile proprii pentru progresul tuturor, iar acest element conduce spre al doilea principiu ce se referă la dezvoltarea cadrelor didactice.

Schimbul de experiență între cadrele didactice este o cale sigură pentru construcția unei gândiri de tip rețea, în care problemele apărute în procesul de asigurare a învățării pot fi diminuate prin schimbul de bune practici, în care va avea loc o colaborare eficientă între profesori.

Cu alte cuvinte, deși elevul este subiect de discuție, centrarea trebuie să se producă și pe cel de al doilea subiect al actului educativ – profesorul. Or, atunci când abordăm o învățare vizibilă, accentuăm că profesorul, prin contribuția la propriile performanțe, generată de schimb de experiență și dezvoltare profesională, va reuși să contribuie la învățarea vizibilă a elevului.

Al treilea principiu, care se referă la interpretarea rezultatelor învățării în scopul ameliorativ, dezvoltativ va fi o dovadă de performanță a cadrelor didactice.

Produsele învățării asigură date prin care profesorul înțelege rostul acțiunilor sale, impactul metodelor proprii asupra elevilor și necesitatea îmbunătățirii practicii profesionale colectivă și individuală.

Mesajul adresat dascălilor este: deveniți evaluatorii impactului vostru asupra învățării elevilor.

Învățarea vizibilă are o finalitate clară – elevul apt de a învăța, de a fi autonom în învățare, de a rezolva probleme de viață, utilizator eficient al informațiilor, cu alte cuvinte, competent. Iar competența elevului este direct conectată la competența profesorului.

Prin felul de a fi reflexiv, profesorul își modelează exercițiul zilnic de a ieși din activitatea realizată și a observa critic ceea ce vede dintr-o parte.

Deci, sintetic, învățarea vizibilă poate fi formulată astfel:

Când predarea este vizibilă, elevii știu ce să facă și cum să facă.

• Când învățarea este vizibilă, profesorul știe dacă elevul a învățat.

• Predarea și învățarea sunt vizibile atunci, când obiectivul învățării a fost atins.

• Școala Dvs. este dotată cu învățare vizibilă?

Predare pentru învățare

Atunci când ne gândim la predare avem în vedere ce facem și cum acționăm în clasă, cum dirijăm și cum explorăm atenția și cunoștințele anterioare ale elevilor, în ce mod nu povestim tema nouă.

Angajamentul dat exclude predarea și ne face părtași, în același timp, la învățarea activă a elevului. Avem nevoie de o înțelegere corectă și de cunoștințe solide în domeniu pentru a realiza acest demers. Cea mai simplă cale este să ne gândim insistent cum vom contribui la învățarea elevului.

Experimentul ar consta în a ne imagina că suntem elevi. Să ne întrebăm ce am dori de la formatorul nostru ca noi să învățăm mai bine? Cum ar trebui să ni se predea ca noi să învățăm aici și acum?

Cum ar trebui să fie profesorul ca noi, cei care ne imaginăm că suntem elevi, să învățăm mai bine?

Modelul predării pentru învățare presupune:

• cunoașterea subiecților care învață (elevilor, studenților, adulților);

• răspuns cu succes la nevoile subiecților;

• empatizarea cu învățarea subiecților;

• crearea unei comunități de învățare;

• crearea de către profesori a condițiilor fizice, sociale și emoționale pentru subiecți;

• stabilirea unor relații democratice cu elevii;

• elevii știu că sunt responsabili pentru propriul proces de învățare;

• elevii sunt angajați in sarcini intelectual – provocatoare;

• promovarea autonomiei elevilor prin negociere.

¹ Ghid pentru profesori, Editura TREI, 2014

(fragmente din Cartea „Școala fără Profesor?…”, Chişinău: Învăţătorul Modern, 2016)