Ptiuuu’, să nu te deochi!

Niște babe gârbovite se tot lăfăiau pe lângă patul meu. Îmi deschideam ochii umezi și cruzi ca două mărgele semilichide abia obișnuite cu lumina difuză din camera în care m-au așezat două făpturi uriașe. Organele ciudate pe care nu le văd, dar le simt în zona capului, mă ajută să disting tot felul de sunete. Nici acestea nu sunt obișnuite cu lumea „de dincoace”. Parcă aș avea niște pori în jurul capului, prin care sunt absorbite frecvențe sonore neinteligibile. „Dincolo” era liniște, făptura care mă ținea în interiorul ei și mă legăna în mersul ei atent era singura care mă scotea din ritmul meu și mă apăsa dulce pe burtică, neînțelegând ce tot urmărește ea de ceva timp, în mod continuu.

***

La 2 august 1999, pentru comemorarea Eclipsei totale de Soare din 11 august 1999, Banca Națională a României a emis o bancnotă din polimeri cu valoarea nominală de 2.000 de lei, aceasta fiind prima bancnotă din polimeri emisă de România și totodată prima bancnotă din polimeri emisă în Europa. (Wikipedia)

***

Cămara noastră avea o ușă care dădea într-o curte mare, ramurile nucului de lângă casa vecinilor se întindeau atât pe acoperișul lor, cât și pe al nostru. O scară de lemn masiv, nu foarte înaltă, de scânduri și grinzi foarte groase, ducea într-un spațiu cam întunecat. N-am îndrăznit în primii ani de viață să urc acolo și să descopăr ce se află dincolo de gura podului. Eu eram pasionat de orice mi se părea inaccesibil. Așa se făcea că – așteptând cu nerăbdare toamna – spărgeam entuziasmat sâmburii mari de piersică și nucile pentru a le cerceta interiorul, făceam gropi mari în pământ și scoteam pietre și alte obiecte nedegradate în lupta contra timpului și a solului, scoteam rădăcini lungi și lemnoase, uneori în astfel de expediții dădeam din greșeală peste lăcașurile furnicilor și ale altor viețuitoare subpământene.

Odată am dat peste culcușul unor pui de cârtiță. Stăteau, într-o crăpătură de pământ, niște animale minuscule. Cum se zbăteau ele așa, fără blană și fără ochi, păreau niște purceluși. Pielea lor era roșiatică. Mult timp am crezut să există și porci de pământ, pe care-i naște pământul, animale foarte asemănătoare cu cele care creșteau în cotețul nostru. Am rămas stupefiat când cineva din familie a încercat să-i rănească, zicând că aceștia ar putea distruge legumele din grădină. Eu aș fi vrut să-i mut de-acolo și să-i cresc alături de ceilalți purceluși pe care-i aveam. I-ar fi îngrijit și unchiul meu cu buruieni de pe lângă casă, cu urzici proaspete și boabe de porumb.

***

Un vânt puternic trece prin lanurile de porumb din fundul grădinii, iar preț de câteva minute nu mai văd nimic. Purcelușii au dispărut, părinții mei au dispărut, grădina, casa… E beznă și e răcoare. Sunt speriat și vreau să mă așez direct pe solul afânat, dar nimeresc într-o groapă…

***

Babele acestea mă sperie. Încep să plâng, sforțându-mă aiurea cu gura larg deschisă, scoțând felurite zgomote. Una dintre ele m-a scuipat undeva între ochi, arvunindu-mă cu ceea ce am înțeles mai târziu că se numește „ursită”. Grețoasă masă apoasă! Când am mai crescut nu mi-a mai fost frică de ele, fiindcă babele acestea veneau de cel mult trei ori pe an la noi de la acel eveniment, iar când apăreau în curtea noastră mă luau de fiecare dată în brațe și mă scuipau ceva mai atent, rostind de data aceasta niște cuvinte pe care începeam să le înțeleg, aveau să facă sens și pentru mine: Ptiuuu’, să nu te deochi! Mă izbea în timpane ceva ca un șuierat al unui tren de mare viteză care mie mi se părea extrem de amuzant. Era plăcut. 
Fiind singur la părinți, aveam suficient spațiu în care să-mi desfășor activitățile diurne, căutam diverse locuri de joacă, marcându-le cu dezordine de fiecare dată când treceam pe-acolo. Ce conta dacă unele erau mai periculoase? Târziu am înțeles ce înseamnă „periculos”. Corpul meu plăpând avea nevoie să-și elibereze cât mai multe energii latente. Uneori, credeam că soarta e vinovată de faptul că mă răneam cu vreo așchie în talpă sau că brusc mă trezeam cu mâinile înroșite, biciuite, de parcă un animal invizibil, ca trupul unui șarpe (căci așa îl simțeam) foarte dibaci, mi se strecura sub epiderma mâinilor tuciurii, împletindu-se cu mii de firișoare reci ca gheața, brăzdându-mi carnea. Așa am făcut cunoștință pentru prima oară cu urzica. De-atunci m-am ferit să o mai ating cu mâinile goale, astfel că îmi protejam mâinile cu mănuși sau ciorapi furați din dulapul bunicii.

(sursa foto: mistica.ro)