Legile șatrei (III)

După ce cortul și tot ce avea Franț a ars, urmând ca șatra să scape de blestemul cântecului cucuvelei, rromii se vor uni și îl vor ajuta pe Franț să redobândească o viață normală. El a rămas fără nimic, fără corturi și căruță (element considerat extrem de important în cultura rromilor, căci neavând cal și căruță nu mai puteai fi considerat un rrom adevărat, ćaćo rrom): „S-a luminat de ziuă și fiecare s-a dus în cortul lui. Au adus perini de fulgi, pături, haine și mălai. Diloda s-a dus la el și a luat un catâr din cei trei pe care-i avea. L-a legat cu o frânghie și l-a dus lui Franț.

– Ia-l, mă, să-ți trăiască, să ai parte de el și să-l stăpânești sănătos; e al tău, să-ți trăiască!

Moș Șoșoi în urma lui, venea cu un armăsar roșu, gras și frumos:

– Le, mo, tu thaj i Śopïrla! Te train but berś!

Franț, bucuros, lăsă capul în jos mulțumit de darul ce-l primise din partea lui Diloda și Șoșoi.

– Iată, mo, zise Bărculică, dau o căruță nou – nouță, mânca-ți-aș bucile curului!

Căruța era împinsă de cei doi copii ai lui Bărculică. Și ei erau bucuroși de darul pe care-l făcuseră lui Franț.

– Cort de unde luăm? – zise baba Leanca, tristă, posomorâtă, căci nu dormise mai deloc toată noaptea. Cort nu aveau, dar i-au cumpărat din Craiova, de unde cumpărau pentru șatră. I-au cumpărat și prăjini și țăruși și ciocane și nicovală și foale; tot ce arsese, acum a recuperat. Când cortul era făcut și caii erau legați de căruță, un șătrar, care avea doi câini, i-a dat și un câine”. După ce Franț s-a instalat în cortul său, rromii au început să sărbătorească: „Să cântăm și să jucăm, că Franț, fratele nostru, are iar de toate; are cai, are căruță, nicovală și ciocane, îmbrăcăminte și d-ale gurii. Șatra s-a înveselit și a început să mănânce din bucatele tămâiate”.

Cântecul cucuvelei, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, era perceput ca semn rău de comunitatea de rromi și a atras după sine nevoia de purificare a comunităţii, nevoie ȋndeplinită prin intermediul unui foc ritualic purificator. Deși pare un gest lipsit de pragmatism (arderea a provocat imense pagube materiale), el scoate ȋn evidenţă o dihotomie ȋntre filosofia de viaţă a rromilor și modul de gândire european. Profund ancorată ȋn ideea de proprietate, pe care o consideră inalienabilă, gândirea europenilor neglijează nevoia de purificare spirituală. Pe de altă parte, rromii, lipsiţi de acest simţ exacerbat al proprietăţii, au recunoscut primatul pe care nevoia de purificare spirituală ȋl are asupra bunăstării materiale, de care s-ar putea dispensa pentru o perioadă de timp. Ȋn vreme ce mentalitatea europeană promovează prosperitatea, rromii au devenit conștienţi de necesitatea unei curăţiri spirituale a ȋntregii comunităţi, de importanţa ȋnlăturării energiilor negative produse de cântecul acestei păsări de noapte și de nevoia de reȋnnoire materială și mai ales spirituală. Sărbătorirea și ȋnfruptarea din „bucatele tămâiate” marchează un reȋnceput, o nouă etapă a vieţii caracterizată printr-o stare de curăţenie spirituală și printr-o convieţuire ȋn acord cu principiile universului. Calul, element simbolistic ȋn cultura rromilor, pecetluiește ideea de nou ȋnceput și pune bazele bunăstării sociale a ȋntregii comunităţi.

Toate aceste imagini în paragină și scene aparent lipsite de relevanță, vor fi înlocuite de imagini mult mai plăcute ochiului obiectiv al cititorului. În primă fază, asistăm la o lume în restructurare, o lume care se recuperează pe sine – ca fel cum pasărea Phoenix reînvie din propria-i cenușă – dintr-un destin teluric și ordinar, caracterizată de un curaj aflat vizibil în inerție. Într-un final, Franț va reintra în posesia unui cort, unui cal nou, a unei căruțe ș.a. Acțiunea de a da și a primi se află într-o strânsă relație, purificarea (jertfirea bunurilor, adică ceea ce se oferă) contribuind la consolidarea bunăstării spirituale, dar și materiale (ceea ce primește în schimb). Pentru rromi, orice miracol mic sau orice fenomen care nu se înscrie în ordinar, devine spectacol, căci vor avea grijă să celebreze fiecare izbândă: „Au sosit babele din sat și au adus mâncare multă, au adus și de băut pentru moș Diloda și pentru toată șatra. Au băut, au mâncat și s-au săturat. Nu le mai ardea de joc sau de cântat. Au făcut focuri mari și se încălzeau pe lângă acestea. Lemnele erau ude și ardeau greu, greu”. În acest timp, o babă va începe să cânte și să plângă:

„Wurdona, càxre, wurdona,/ Căruțe, corturi, căruțe,

Xasajle amare bută,/ Lucrurile noastre au pierit,

Hàjda, Devla, anθ-e càxre!”/ Vino, Doamne, în șatră!

Acest cântec invocă prezența Divinității (rr. Devel sau, contras, Del „Dumnezeu”), deoarece se pare că prin dispariția elementelor care definesc individul rrom, mai exact căruța și cortul, ca spații cu un profund impact psihologic și mistic (dacă am lua în considerare faptul că în cort poate avea loc – ca, de altfel, și în tabernacolul lui Moise – întâlnirea dintre profan și sacru, dintre teluric și cosmic), dispare și orice urmă a sacrului. Substantivul Devla (<Devel; nominativ), aflat în cazul vocativ, exprimă disperarea prin care omul vrea să redescopere divinul și să se reconecteze cu acesta.

Mai mult, suntem „furați” pentru o clipă de portretul Marei, un portret ce schiţează prototipul femeii orientale, femeie ȋncărcată de erotism și exotism. Descrierea presărată de metafore scoate la iveală frumuseţea exemplară a fetei bulibașei, a cărei manifestare principală era dansul. Ȋn cadrul acestui ritual, care are de altfel o densă fibră erotică, ea seduce băieţii din șatră, care o urmăresc hipnotizaţi: „Mara era fata bulibașei Mihai – o fetișcană de vreo doisprezece anișori; era frumoasă ca soarele, ochii ei negri ca smoala și fața rotundă, gurița mică și subțirică la mijloc. Șătrarii ȋi spuneau Suveica șatrei. Era tot ce avea șatra mai frumos. Bulibașa Mihai ținea la ea ca la ochii din cap; îi era mai de preț decât toți galbenii lui. Oricând, era cu ea ȋn gură: fata mea ȋn sus și fata mea ȋn jos… Când Mara juca, șătrarii se strângeau ȋn jurul ei. Subțirică și mlădioasă, ȋi mergeau picioarele și pocnea din degete, parcă și vântul și iarba se mirau de jocul ei frumos și fermecat. Băieții o admirau, râdeau din inimile lor cucerite de Mara”. Cuvintele provenite din câmpul lexical al posesiei materiale relevă o mentalitate patriarhală, adânc ȋnrădăcinată ȋn mentalul rrom tradiţional, dar și ȋn cel european. Fata este privită ca un bun al familiei, mai exact al tatălui, iar plecarea acesteia, ca urmare a căsătoriei, reprezintă o pierdere. Ȋn consecinţă, familia mirelui trebuie să răscumpere mireasa cu bani, compensând astfel pierderea acesteia.

Mara va frânge inimile multor băieți de vârsta ei, unul dintre victimele acesteia fiind Bacro, „un flăcăiandru de patrusprezece ani, dar era tare frumos și juca de se legăna iarba sub picioarele lui”. Iată o scenă în care Bacro o curtează timid pe Mara, dar aceasta va fi nevoită să se supună tuturor legilor șatrei și va (re)acționa conform cu aceste legi:

„A vrut să joace cu ea, dar fata s-a rușinat retrăgându-se; îi era frică de tatăl ei, bulibașa Mihai. Băiatul s-a uitat la ea, a zâmbit și s-a uitat în jos, apoi iar s-a uitat la ea. Ea i-a zis:

– Dacă mă vrei, cere-mă de la tata! Tu nu știi legea noastră, că ne spânzură șatra pe amândoi, nu știi?

– Știu, fă, știu, zise băiatul vesel. Dar, veselia îndată i-a pierit. Tu, tu, tu, tuuu… tu mă vrei pe mine? – zise băiatul înecat de bucurie.

– Dacă tata vrea și eu vreau, zise fata. Mulțumit, băiatul plecă în cort și s-a pus pe plâns. A plâns mult; știa că tatăl lui nu are cu ce s-o cumpere pe Mara, fata bulibașei. Bulibașa cere mulți galbeni pe ea. Ilarie, vărul lui, veni la el și se miră că-l văzu plângând.

– So kerdăn, mo, so kerdăn? [Ce-ai făcut, mă, ce-ai făcut?]

– Nu, mă, nu plâng; dar mă gândesc că nu sunt și eu bogat, să am mulți galbeni, să am și eu neam mare!

– Ai băut ceva, Bacro? Mă, ești cu sorcova plecat? Hai, lasă supărarea asta! Hai să jucăm și să cântăm, că acum vin ai noștri și nu mai facem nimica. L-a luat de mână și a ieșit cu el afară, unde erau cu toții la joc.

– Bacro, Bacro să joace cu Mara! – au zis toți, bătând din palme, și au început să cânte. Bacro a cântat și a jucat cu Mara de s-a săturat. Era tare fudul ȋn ziua aceea, dar și Mara era bucuroasă, mai bucuroasă decât toată șatra”.

Într-o altă scenă din același roman, două fete merg să se scalde, iar doi băieți – unul dintre ei era Bacro – vor încălca niște interdicții extrem de importante în mentalitatea tradițională rromă:

„Soarele se ridicase și razele lui dogoreau din ce în ce mai tare. Fetele obosite de joacă au plecat de lângă băieți, s-au dus în tufiș. Apa care inundase șatra se retrăsese și acolo, în tufiș, era o băltoacă mare de apă. Mara cu Mura, cu Sibi și cu Lula au intrat în tufiș.

– Să nu ne vadă băieții!

– Stai, Sibi! – a zis Mara lui Sibi.

– Ce faceți? – a întrebat Sibi râzând.

– Noi ne scăldăm și pe urmă ieșim noi și intri și tu și te păzim noi – zise Mara. Sibi râse zgomotos, apoi puse mâna la gură și tăcu. Au intrat în apă și s-au scăldat în pielea goală. Râdeau și se jucau ȋn apă, se alergau una pe cealaltă și apoi cea prinsă era băgată la fundul apei. Sibi sări și ea ȋn apă. Uitase de ce și cum se ȋnțeleseseră mai înaine. Bacro și Ilarie le urmăriseră. Se așezaseră pe burtă și priveau printre tufișuri. Se uitau amândoi și râdeau.

– Păcate! – zise Ilarie. Am văzut fetele astea goale, dacă află șatra ne omoară!

– Păcate curate – fete dezbrăcate! A zis Ilarie râzând.

– Taci, strâmbule, taci, aud fetele și ne omoară cu pietre, zise Bacro bucuros.”

[sursa foto: english.svenko.net]