Legile șatrei (II)

Blestemul cântecului cucuvelei, simbol al morții, se răspândește în toată șatra. Bătrânii, considerați oamenii cei mai înțelepți din comunitate, sunt primii care vor ști să descifreze aceste semne: „Dracu nu doarme! – zise moș Diloda, aruncând un braț de lemne uscate pe foc. Focul de lemn uscat se întețea și, din când în când, mai tușea câte o babă și scuipa mare și galben, apoi bombănea singură, parcă ascundea în ea o spaimă de vestea cucuvelei”. Rromii vor încerca să folosească diferite practici de purificare, în vederea îndepărtării ghinionului (rr. bibaxt [bibaht]) care s-ar putea abate asupra membrilor șatrei, focul [rr. i jag [i iag]) rămânând cel mai eficient element purificator:

„ – Dăm foc căruței, dăm foc cortului și să ardeți caii legați de căruță, ca să scăpăm șatra de blestem!

– Dăm foc, dăm foc! – strigară cu toții. Să scape șatra de vestea acelei păsări rele!!!

Au fugit cu toții spre cortul cu pricina, fiecare având torțele aprinse. Au dat foc cortului și căruței. Caii nechezau speriați, voiau să scape, dar erau bine legați de căruță… flacăra focului i-a cuprins; apoi au căzut jos în mijlocul focului. Au ars caii, au ars și căruța și toate lucrurile din cort”.

Pentru a alunga blestemul din șatră, rromii vor fi nevoiți să-și ardă căruțele, corturile și caii, simboluri ale bunăstării sociale și garant al autorității comunitare. Un rrom adevărat va avea întotdeauna cai și căruță. Renunțarea la aceste bunuri e o măsură urgentă în vederea supraviețuirii acestei comunități. Dorința de reînnoire materială și spirituală caracterizează această comunitate de secol XIX. Descântecele nu pot lipsi nici ele, versurile acestora vorbind despre niște schimburi, un fel de „alianță” – stabilire a unor punți de legătură – cu puterile universale: „Bătrânele au făcut descântece șatrei să nu mai vină pasărea blestemată peste șatră.

– Dau un ou pentru un bou!

– Dau o ceapă pentru o vacă!

– Dau un usturoi pentru șatră!”.

Un alt semn care anunță nenorocirea este potopul: „Șatra se adunase, nimeni nu mai era plecat în nici o parte. Se adunaseră și caii și se lăsase seara peste șatră. În depărtare, se vedeau pe coama dealului întunecime mare și fulgere care brăzdau cerul.

– Întindeți țărușii și faceți șanț să nu vină apa peste noi – ziceau babele către șatră mirate de ploaia care va veni și grăbind să facă ce-or putea face de-ale gurii. Au pus masa și au mâncat, au băut și s-au săturat și cătau copiii, ca să fie pe lângă ei.

– Întindeți prelatele cortului că acum vine mare necaz pe noi! Oamenii negricioși știau că vine ploaie mare, știau asta după tunetele și fulgerele ce se vedeau. A început un vânt puternic și corturile au fost făcute sul, luate de furtună, căruțele s-au dezvelit și oamenii șatrei nu mai aveau adăpost.

– Băgați-vă sub căruțe, mo, că vă ia dracu’! – strigau bulibașii la ei. A plouat cu găleata toată noaptea – veneau apele din toate părțile. Șatra toată era sub apă, ploaia nu mai înceta, parcă se lăsase cerul cu apă peste șatră și peste tot ce era pământ.

– Murim, murim, ce facem, mo ?

– Nu mai e de stat!

– Ieșiți afară, să fugim, că vin apele peste noi! Bă, voi nu vedeți? De sub căruțe au ieșit bărbații cu copii în brațe, au ieșit și babele. Câinii au fost luați de apă la vale, nu se mai știa de ei…

– Fugiți, fugiți, că vine apa – strigau cu toții.

Unde și încotro să fugă? Peste tot era apă și întuneric.”

Potopul care se abate asupra șatrei va pune în pericol viața unor persoane. Moș Diloda, cel mai bătrân bărbat din șatră, încearcă să salveze un copil de la moarte, dar este gata să moară și el. Din fericire însă, atât bătrânul, cât și copilul vor fi salvați.

[va urma…]

(sursa foto: pixabay.com)