În căruțe colorate…

Se întâmplă să retrăim momente din copilărie sau din alte etape ale vieții. De cele mai multe ori, acestea ne iau prin surprindere. Ne programăm noi scene din viața noastră pe care să le (re)vedem? Evident că nu. Nu în toate cazurile. Tocmai acesta este farmecul lor, că ne surprind când nu suntem pregătiți, când nu suntem avertizați în legătură cu ceea ce vom revedea în mintea noastră. Revăd și retrăiesc inexact momente din copilăria mea (să fiu cinstit cu dumneavoastră, nici nu le prea pot ordona cronologic; poate nici nu vreau… ). Pe unele nici nu mi le mai amintesc, de parcă mama abia a ieșit cu mine dintr-o maternitate: știu de la alții că am trăit într-un spațiu și timp, dar nu-mi amintesc nimic din ceea ce făceam sau din ceea ce mi se întâmpla. Putem spune că astfel de amintiri s-au pierdut în negură (nu știu în ce negură, nu mă întrebați!).

O mașinărie internă sau o creatură supranaturală mă aruncă înapoi în timp, în primii ani, în anii în care tatăl meu, la scurt timp după ce se despărțise de mama, a improvizat într-o cameră din noua noastră casă, un mic magazin alimentar. Afacerea lu’ tata a prins rădăcini încă din primele luni. Îmi aduc aminte că aveam toate camerele ocupate cu sticle de suc ieftin, saci cu pufuleți, făină, ulei, dulciuri etc. – tot ce găsești într-o alimentară de țară. Am practicat diverse lucruri în acel loc. Eram fermecat de câte ori intram în casă, căci mirosurile alimentelor nu mă lăsau singur niciodată. Îmi ofereau o siguranță aparte în toate nopțile fulgerătoare (la propriu), în nopțile de toamnă în care țânțarii intrau în casă prin ferestre, pe sub uși, exact ca niște fantome ale vremurilor străvechi. Străvechi deveneau și cutiile desfăcute de mine, căci ajunsesem să cunosc locul fiecărui lucru. Nu rămânea niciodată vreo cutie nedesfăcută, necunoscută, neexplorată în totalitate. După școală, magazinul (casa/ magazinul-casă) era al doilea loc preferat al meu, căci puteam să fac acolo aproape orice îmi venea în minte. Îmi aduc aminte că cititul l-am practicat pe burtă. Nu eram chiar cu burta pe carte, eram pe covorul ușor aspru dintr-o cameră care dădea spre strada care duce la Crișul Negru. Nu-mi aduc aminte să fi vizionat foarte multe desene animate la acea vârstă. Țin minte că etapa desenelor animate a durat până pe la vârsta de 5-6 ani. Chiar și astăzi stau cam departe de acest gen de film. Când podeaua devenea mai rece, urcam în patul moale și citeam până când intram într-o stare de somnolență și adormeam fără să-mi dau seama că am uitat becurile aprinse. Femeia care stătea în casa de alături m-a observat în mai multe seri. Mi-a mărturisit, după mulți ani, că mă supraveghea pe ascuns. Era mândră de activitatea mea și mă îndemna să merg la școală, să devin un om mare. Am visat să fiu altcineva, să îmi depășesc condiția de țigan (țigan însemna pentru mine ceva negativ, căci preluam informațiile din exterior fără să le înțeleg: țiganu-i tot țigan). Îmi doream să nu mai fiu complexat de etnia mea sau de clasificările realizate cu precizie de alții, iar educația mi-a modelat mintea și m-a ajutat să scap de aceste prejudecăți despre mine (de pildă, credeam că a fi țigan este cel mai rușinos lucru care mi se putea întâmpla). Chiar dacă știam că majoritatea oamenilor nu au o părere bună despre noi, mereu mă simțeam diferit. Și eram diferit, dar nu atât de diferit încât să fiu considerat un copil inferior față de ceilalți copii din societate. Fiecare om este o unicitate în rândul celorlalți oameni, dar nu ne oferă nimeni dreptul de a judeca diferențele. Le putem înțelege sau tolera. Nimeni nu ne îngrădește dreptul de a avea o opinie față de un fenomen, față de o carte, față de anumite situații din viață, dar cu oamenii este indicat să fim toleranți. Este greu să acceptăm necunoscutul. Simțeam că devin un străin și că prietenii mei mă invidiază (că doar aveam magazin!). Nu era un magazin mare, dar nu era nici un lucru de neglijat. Acolo am trăit câțiva ani, de cele mai multe ori fiind stăpânul acelui univers, căci tata mi-a dat voie să fac și treburi destinate oamenilor mari: să le răspund clienților, să potrivesc fiecare obiect în locul său pe raft, să încasez bani când era vorba de calcule mai mici, pe care le puteam face din minte, că doar mergeam la școală, învățasem deja câteva operații matematice importante. Cel mai mult mă deranjau prietenii mei care mă considerau fudul și de neînțeles, dar mă deranjau și cei din comunitatea mea, cei care susțineau, prin diferite argumente, că aș fi devenit un gajeu (rr. gaӡo [gadzo] „nerrom”), căci culoarea tenului meu era diferită de a lor, căci activitățile mele zilnice se rezumau la micile vânzări, la școală, la citit sau la alte activități care țineau de formarea unor viziuni diferite de ale lor. Pentru ei, eu reprezentam un necunoscut. Necunoscut eram și în alte împrejurări, în relația cu nerromii. Mi s-a întâmplat să fiu văzut (catalogat) într-un anumit fel, fără să am habar vreodată că am fost așa. Dar nu acest lucru vreau să-l scot în evidență. Cred că merită să vă povestesc o întâmplare recentă, pe care am avut ocazia să o văd zilele trecute. Eram în autobuzul 105, într-o zi foarte aglomerată. După urcare, am remarcat câteva sunete produse de un băiețel rrom. M-am apropiat, în timp ce mi-a captivat atenția o bătrânică blajină, care stătea sprijinită de o bară verticală, uitându-se entuziasmată la copilul rrom. A rostit câteva cuvinte, iar în tot acest timp nu și-a dezlipit privirea de la băiețelul rrom. Am deslușit aceste cuvinte: […] în căruțe colorate…

P.S.: Titlul a fost un simplu experiment. Cred că ați realizat acest lucru. V-ați gândit că vă voi povesti despre delirantul rotocol al căruțelor țigănești pe toată întinderea Pământului? Sau despre frumusețea boemă a șatrelor? Să cunoaștem mai întâi, iar abia apoi să judecăm (dacă mai există ceva de judecat)!

Sursa foto: olx.ro