Ce palat aveam odată!

Pe drumul care duce la Crișul Negru, te vei intersecta cu o biserică impunătoare prin înălțimea-i ieșită din comun. Biserica Reformată și Biserica Ortodoxă dețin niște înălțimi ceva mai mari decât restul clădirilor din sat. Îi auzeam deseori pe vecini discutând despre originea și vechimea acestui monument. Copilăria mea a fost supravegheată cu ingeniozitate de această strajă mereu la datorie, gata să te ferească de orice duh rău. Credeam că-i un fel de palat în care au locuit regi și regine mai demult. A funcționat ca un far pe toată durata copilăriei mele. Îi admiram construcția și formele legendare de câte ori treceam pe partea-i umbroasă, deoarece nu puteai intra în contact cu ea foarte ușor. Era construită într-o mică gospodărie a unei familii de maghiari. Când ploua foarte tare era acolo, exact ca un bătrânel solitar care își așteaptă nepoții sau așteaptă ca cineva să-i facă o vizită mai scurtă sau mai lungă – după caz -, să mai discute cu el despre cum va fi recolta anul acesta, despre ce evenimente s-au mai discutat la telejurnal, despre lucernă și paie, despre hrana sănătoasă administrată porcilor spre îngrășare. În zilele secetoase de vară, mă bucuram să o zăresc fie că era dimineața, când dădea să răsară soarele cel roșu și mare, fie seara, când soarele apunea molatic, ca o sferă de foc cuminte. Țin minte că m-am speriat când l-am văzut pentru prima dată atât de mare. Îmi ziceam: Gata, acum vine sfârșitul lumii! Dar mi-am pregătit tricoul meu galben cu ursulețul cel frumos pe el, deci sunt pe pace. Ultima dată când am citit din Biblie a fost ieri… când restul casei era cu treburi prin alte părți. Am stat ore bune pe jos. Când m-a prins o mătușă acolo, s-a minunat ca la ușa bisericii: „Da’ ce? Nu-m’ zî că tu citești în clasa-ntâia?”. M-am mulțumit să-i zâmbesc într-un mod care-mi scotea în evidență superioritatea intelectuală de care eram foarte sigur, dar și foarte mândru.

S-a întâmplat să ne mutăm de câteva ori, dar bine că ne-am mutat în același sat. Eu am iubit toate locurile în care am stat, fiindcă din orice curte aș fi privit, puteam să văd biserica mea veche. I se mai zicea turn. La turnul nostru veneau în fiecare vară câte 2 berze slăbănoage. Nu au lipsit niciodată, chiar dacă în unele veri se întâmpla să apară mai devreme sau mai târziu. Mă gândeam că atunci când plouă și timpul e urât, se mai opresc și ele pe drum. Până spre vară își creau, în nu știu ce laboratoare – în turn pesemne -, trei sau patru berzulici de ți-e mai mare dragul să le vezi cum învață să zboare și, la puține minute după lecția de condus, coboară stângaci în partea de miază-noapte a turnului. Bunicul din partea mamei îmi spunea că berzele călătoresc mult, că ele se duc tuma în țările calde. Așa am învățat și la școală în anii care au urmat – că multe păsări zboară spre țările calde. Văzusem și niște imagini cu țările calde, țările preferate ale păsărilor, spre care se îndreaptă fericite când se apropie toamna. Am priceput că una din țările acestea era „Istambul”. „Vreau și eu să văd cândva țara Istambul…”, repetam mereu această propoziție, cu un melancolism atât de pueril și crud… Eu credeam că-i dragoste.

Și era dragoste pentru Istanbul, dragoste pentru țările calde, dragoste pe care am redescoperit-o recent, când am văzut pentru prima dată acel loc. Această dragoste provine de la berzele care-și făceau cuibul în turn. Aveau dreptate vecinii mei care îmi spuneau că n-am să am parte de surprize frumoase în viață, dacă n-am carte.

O mare parte dintre copiii din sat au vizitat clădirea și mai de aproape, ba chiar au mers în interiorul ei. Eu am amânat această curiozitate pentru mai târziu. Am descoperit-o abia după mulți ani. Revăd momentele în care mai mulți copii gălăgioși se întorceau epuizați și flămânzi, în verile toride, de la scăldat, cu câte o înghețată de vanilie sau cacao în mâinile pline de nisip uscat. Toți își spuneau povești sau bancuri în română, deși unii erau români, alții rromi, alții maghiari. Râsetul ori plânsetul convulsiv ale câte unui copil străbăteau mai multe străzi, căci căldura reducea la tăcere aproape orice gospodărie, iar ecoul zgomotelor era ușor de perceput de urechile bătrânilor care stăteau la umbră, de câte un câine care stătea sub un pom cu limba scoasă nebunește prin buruieni.

Circulau în sat diferite legende cu privire la întrebuințarea turnului. Unii ziceau că sub construcție s-ar găsi tancuri, arme, soldați turci morți de sute de ani. Oamenii au ajuns să îmbrățișeze cu sfințenie aceste povești. Am crezut și eu în ele, dar așteptam un moment potrivit pentru vizita mea. Nu mi-am propus să pângăresc acel loc prin curiozitatea mea de copil, am făcut asta mai târziu, fiindcă maturitatea ne face să pângărim necunoscutul. Acest lucru ne poate avantaja, în sensul în care suntem obligați să cunoaștem oamenii și cultura lor. E de preferat să-l privim în realitatea sa, nu în aparența creată de noi. Omul, cu toate elementele care-l înconjoară și care-l definesc, rămâne un turn, un monument neexplorat și neînțeles. Ce mult am câștiga cunoscând! Ce multe lucruri am descoperi explorând culturile din jurul nostru…

Biserica avea mai multe spărturi care, văzute de afară, păreau întunecate. Am intrat în biserică printr-o spărtură, un fel de ușă foarte mare. Am fost uimit de ceea ce am găsit acolo. Nu se potrivea cu ce știam eu în copilărie de la bunicul meu sau de la vecini. Am zâmbit… Printr-o altă spărtură, mai mică de data aceasta, licăreau raze luminoase de soare. Regina și reginele, prinții și prințesele dansau pe marșul turcesc al lui Mozart. Printre alți invitați de toate culorile pământului, care vorbeau limbi neînțelese, mă aflam și eu. Am fost primit cu aplauze voioase.

(Foto: Daniel Samuel Petrilă)