Daniel Samuel Petrilă 
MARCEL DEDIU este absolvent de studii politice, la SNSPA, promoția 1997-2001. În 2001-2003, și-a continuat studiile în Elveția, cu un program masteral în domeniul Studiilor europene. În prezent, este călugăr budist.
***
Daniel Petrilă: Pentru cei care nu te cunosc, aș vrea să ne spui câteva lucruri pe care le consideri importante să le aflăm.
Marcel Dediu: Sumar, sunt un produs al erei comuniste, o eră utopistă, care a creat monștri și dezumanizați. Copilăria mi-am petrecut-o într-un centru de plasament (,,celebrele” orfelinate ale groazei din anii nouăzeci). Am urmat studii politice – cu speranța că-ntr-o zi voi deveni ambasador -, însă drumul vieții a luat o altă turnură. Imediat după terminarea studiilor, am decis să mă implic în diverse organizații civice din țară și de peste hotare. Doar în ultima parte a carierei profesionale am lucrat în organizații pentru apărarea drepturilor romilor. M-am retras din viața profesională în august 2008, cu reveniri sporadice în Europa. Am poposit în diverse țări asiatice, cu precădere India și Birmania. Peregrinările mele ,,asiatice” sunt strict legate de căutările sufletului și de parcurgerea unui drum de autocunoaștere.
D.P.: Ne-am cunoscut prin 2008-2009 și am avut mai multe dialoguri, însă după plecarea ta din România nu știu prea multe despre tine. Ce s-a schimbat la tine? Ai putea să-mi relatezi câteva din aceste experiențe de autocunoaștere din India și din celelalte țări asiatice pe care le-ai vizitat? Ce anume ai făcut acolo?
M.D.: Prima mea oprire a fost în India în luna august a anului 2008, în zona de Nord-Est, când la început am intrat în contact cu tradiția budistă, fiind impresionat de această filosofie-religie plină de învățături și înțelepciuni. Am umblat prin diverse țări budiste, în special Birmania, Sri Lanka, Thailanda și India, în toți acești ani m-am documentat despre diverse școli de gândire, viziuni filosofice ale diferitelor branșe din budism. Mi-am dat seama că poziția socială, profesia, activismul civic nu sunt decât niște amăgiri de sine, ,,haine iluzorii” de acoperit goliciunea, însă a venit un moment în care m-am văzut gol și m-am oprit. Am renunțat la cariera profesională, am simțit că ceva din mine nu-i complet. Atunci a început momentul reflecției, drumul către sine, un drum al cunoașterii dar mai ales al împăcării cu mine însumi. După mai multe studii, reflecții personale, am decis că asta-i calea pe care aș dori să o aprofundez. Dacă ești suficient de curajos cu tine îți dai seama că de fapt porți măști, te ascunzi, pretinzi că ești în serviciul celălalt (însă la finalul zilei îți dai seama că-i doar un alt rol, o altă agendă ascunsă). În martie 2017, am decis să aleg calea înțelepciunii monastice, devenind călugăr în tradiția budistă Mahayana, linia tibetană. Ceremonia de călugărire s-a desfășurat sub egida lui Dalai Lama.
D.P.: Ai pomenit despre copilăria petrecută într-un centru de plasament. Îmi închipui că asumarea etniei nu a fost spontană. Te rog să încerci să descrii procesul de asumare a acestei identități etnice.
M.D.: A fi rom, a fi dintr-o casă de copii sunt strâns legate, de nediferențiat (pentru că în casele de copii au fost foarte mulți romi), marea majoritate a copiilor provenind din familii de romi, fie că e vorba de romi săraci de pe la blocuri, fie că era vorba de romi de prin sate retrase, cum a fost cazul meu. Dezastrul este că cei mai mulți ne-am huiduit rasa, rasa reprezentând maniera în care am fost crescuți, modul în care am fost percepuți. Originea noastră etnică n-a contat prea mult pentru că în mintea multora noi am fost niște amărâți… Fiind într-un centru de plasament… normal că apartenența mea etnică a fost cam ambiguă. Foarte târziu am fost confruntat cu această realitate, când mi-am revăzut mama, la 16 ani. Apariția mamei în lumea mea, într-o perioadă efervescentă, în care imaginea exterioară contează mai mult decât orice fel de reflexie interioară, m-a bulversat. Dintr-odată parcă, un tsunami m-a destabilizat, fără să fiu avertizat. În clipa aceea, a primului contact, am fost confruntat cu două provocări exorbitante: cum să mă comport cu o femeie care apare din senin și pretinde că mi-e mamă? Cum aș putea aproba o mamă cu o față neagră? Nici în visele mele cele mai urâte nu mi-am imaginat că aș avea o asemenea mamă. Ce coșmar, pe viu, am tras la vremea respectivă! Dezlănțuirea mea împotriva mamei a fost dublă – atât de mult am așteptat-o, dar iată că dintr-odată apare o ființă care m-a îngrozit. Da, pentru că a trebuit să-mi asum o identitate nedorită. Văzându-mi mama, nu am mai avut nicio scăpare, nicio scuză. Mi-a fost mult mai ușor s-o accept ca mamă decât să-mi asum etnia. Mi-am judecat aspru mama în sinea mea. Aș fi primit-o în viața mea mult mai ușor dacă ar fi avut o culoare mai din popor, îmi spuneam atunci.
(sursa foto: flickr.com)
D.P.: Înțeleg că a existat o fază a refuzului propriei etnii, însă mă gândesc că te-ai împăcat cu această realitate. Tu ai fost o voce activă pentru drepturile romilor. Îmi poți da mai multe detalii despre cum ți-ai apropriat identitatea etnică rromă?
A fost un proces foarte dureros, care a durat foarte mulți ani. În momentul în care mi-am asumat public identitatea, mi-am dat seama că de fapt nu sunt… rom. E un paradox al vieții! Azi, având avantajul analizei retrospective, pot remarca două etape în acest proces de internalizare a sângelui matern. Prima etapă aș numi-o ,,lupta dezumanizatului din interior cu demonul exterior”. A doua etapă aș numi-o ,,am acceptat că sunt rom, dar la ce mi-a folosit?” Înainte de a merge la facultate, mediul social (mă refer la comunitatea locală, per ansamblu) în care am evoluat a fost unul destul de sufocant, îngust, plin de prejudecăți, un fel de nucleu dur al mentalității învechite. În acest context social, a trebuit să încep să deliberez, să mă împac cu propria umbră. A fost o perioadă destul de lungă, datorită confuziei mele mentale. Am simțit o frustrare, o ciudă, că fac parte dintr-un grup pictat în imagini tenebroase, abjecte, decadente. Cum pot fi eu parte din această categorie? mă interogam. Tot felul de clișee, de la televizor, din presa scrisă, de exemple din comunitățile din împrejurimi – mă zdruncinau, mă obsedau. Cum mă pot asocia unei tabere nelegitime social, unei tabere mizerabile? Așa ceva am zămislit în propria-mi conștiință, recunosc. Înlăuntrul meu găseam tot felul de scuze, argumente, explicații rațional-științifice, care să mă auto-dirijeze spre concluzia logică că nu sunt rom. Un joc pervers cu mine însumi, care n-a dat roade. Pentru că în ultima cămăruță știam că tot acest meci copilăresc e o minciună gogonată. În acea perioadă, de deșirare, țin minte reacția unei cunoștințe când i-am dat de înțeles că poate sunt și eu rom. Pentru el, eu eram copilul necăjit, de la cămin, care a reușit în viață. În socotelile lui, ceva nu se potrivea. Tot încerca să-mi inducă ideea (poate să se amăgească) că localnicii din satul meu sunt foști sclavi africani aduși pe moșia nu știu cui, în nu știu ce secol. Amândoi, însă, știam că e o născocire. Țiganii sunt cei răi, sluți, needucați. Cum să fiu eu țigan, om stilat, educat, cu bun simț? Un conflict cu el însuși, a două realități aparent opuse. A fost o perioadă în care căutam disperat un model, al romilor, care să fie direct și necruțător cu ceea ce ,,unii” romi fac. Adică vezi la televizor, în presa scrisă, tot felul de chestii nasoale de-ale semenilor, și te crucești. Vrei să te pitești, să nu știe nimeni că faci parte din grup, pentru a nu fi supus oprobiului public. Așa cum fac românii, ,,cinstiți și muncitori”, când sunt în Occident. Imediat se inflamează, vor să se disocieze de faptele ,,țiganilor”, care oricum nu sunt români. Unii au găsit supape pentru a-și liniști conștiința. Romii, din păcate, nu prea au pe cine da vina, așa că devin obiectul deriziunii publice, încasează toate ocările fără a scrâșni. Zbuciumul a fost între ceea ce se crede, se percepe, se interpretează a fi ,,țigan”, pe de o parte, și vocea interioară, oglinda care îți arată clar cine ești, care-i sângele străbun. Țin minte că primul meu model, de-al romilor, n-a fost Nicolae Gheorghe! Am auzit de un ,,mare sociolog al țiganilor” (ca să-l parafrazez pe profesorul de limba rusă, de prin 1993), dar numele nu-mi sugera nimic. Nicolae Gheorghe, în acele timpuri, vorbea o limbă străină, necunoscută. Primul model n-a fost nimeni altul decât Mădălin Voicu! O groază, acest episod al vieții! Mădălin Voicu mi se părea direct, onest, care spune lucrurilor pe nume. Normal că Mădălin Voicu corespundea acelei așteptări a multora (indiferent de clasa socială), care să-ți sporovăiască doar ce vrei să auzi. Adică un fel de spion deghizat în tabăra inamicului. Societatea românească a avut nevoie de inși ca Mădălin Voicu, pentru a le confirma anumite idei, nu pentru a prezenta o anumită realitate socială. Și eu am făcut parte din această așteptare colectivă. Am fost înfometat să aud pe cineva care să-mi întărească anumite opinii (și ele fabricate și întreținute de un anumit mecanism social) despre romi. Faptul că vorbea simplu, degajat, într-un limbaj dulceag urechilor, m-a făcut să-l îndrăgesc. Uite ce clar articulează frazele, om educat, stilat, care nu se încurcă în cuvinte, nu le stâlcește; un om căruia nu-i este frică să îi tragă de mânecă pe ceilalți țigani. Isus își avertiza discipolii să fie vigilenți, căci se vor ivi tot felul de profeți falși, lupi cu blană de miel… După lungi reflecții, îndoieli, ezitări, incertitudini, am căzut la pace cu propria conștiință. Nu m-am mai codit. Însă, acceptându-mi etnia, am avut un sentiment de deziluzionare. Totul s-a derulat pe o perioadă de câțiva ani, nu dintr-odată. Nimeni nu m-a necăjit, nimeni nu m-a dezamăgit. Ci doar am fost realist, că nu pot susține cu adevărat că sunt rom. N-am trăit într-o comunitate, n-am avut parametrii mentali și culturali ai obștii, n-am crescut cu ideea că sunt rom. Un fel de discuție între două umbre s-a declanșat în duhul meu profund. O parte argumenta că sunt rom, datorită sângelui matern: ,,sângele apă nu se face”, cum spunea mama. O altă parte argumenta, destul de concludent, că nu sunt. Cum pot presupune că sunt rom, când nu m-am dezvoltat în țigănie, nu vorbesc limba, nu cunosc tradiții, am încercat să mă disociez de acest grup etnic? În sinea mea alternau diverse argumente: ,,Nu sunt rom… dar de fapt sunt”; ,,Sunt rom… dar de fapt nu sunt”. Primele interacționări, cu diverse cunoștințe comune, m-au uimit. Mi-am sacrificat ani buni pentru a mă analiza, a face un pact cu mine, dar iată că descopăr o alta fațetă a romilor. Bine, bine, am acceptat să fiu rom! Dar cui servește? La ce mă ajută? Să auzi opinii cum că nu ești rom, ci caștaliu, că cutare s-a spurcat, s-a românizat, că nu știe limba, că mulți au pierdut legătura cu țigănimea, să idealizezi șatra țigănească până la a crea un paradis terestru, de inițiere, m-au cam dat pe spate. N-am știut cum să pun punctul pe i (nici azi nu cred că aș fi capabil), să ilustrez, simplu și la obiect, că ceva nu-i normal în această abordare. După ce te faci foc și pară, internalizezi o stafie demonică, iată că intrând într-o altă încăpere îți dai seama că totul e vid, desuet. Examinând, cercetând sute de păreri, am ajuns la concluzia că există un fel de ,,ideal utopic” de a fi rom. În conștiința multora s-a instalat un fel de viziune obscură, cețoasă, despre ce înseamnă să fii rom, dar mai ales ce înseamnă să trăiesti în ,,spiritul romani”. Nimic nu-i definit, în cuvinte, în tratate, ci doar dibuieli ale unora, puncte de vedere ale altora, filosofii de viață etc. S-a împământenit un fel de limbaj codat, nescris, luat ca atare, self-evident, că a fi rom înseamnă să fi petrecut timp îndelungat în țigănie, să știi limba romani, dacă ai proveni dintr-o comunitate etichetată drept tradițională ai fi ,,Salvatorul” unei națiuni. Nu orice fel de comunitate, nu țiganii amărâți de pe la blocuri, nu țiganii care nu vorbesc limba, ci doar acei inși care se îndrumă după tradiții milenare, norme și cutume care izvorăsc din moși-strămoși, care îi leagă de primii călători de pe meleaguri indiene. Unii, în momentele lor de ,,spovedanie” secretă, de ,,spălare a rușinii”, recunosc că au rupt legătura cu țigănia, că ,,s-au ajuns” și au uitat de unde au plecat. Ca și cum a fi rom înseamnă a nu ieși niciodată din comunitate, să rămâi printre ai tăi, să fii un fel de marginal: un fel de Robin Hood care se zbate pentru semeni (dar nu-i părăsește niciodată). Alții, care au momente de sclipire și luciditate, se duc să se ,,nască din nou” în tradiție, se duc să refacă acea ,,legătură sfântă” cu ceea ce au pierdut. Astfel, apar tot felul de centre, ONG-uri, structuri care se implantează în mijlocul șatrei, pentru că ,,acolo” sunt problemele reale. N-am nimic cu dezvoltarea de structuri sociale, ci remarc care-i tipologia de gândire care determină acțiunea multora. Deplasându-mă în numeroase localități, n-am putut desluși nici un fel de ,,spirit romani” care să mă ducă cu gândul la pre-existența unei unități, o comunitate originară spre care toți am dori să evoluăm. În fața ochilor mi s-a ivit o orânduire socială bizară, destul de anarhică, anapoda, unde legătura față de familia ta, de rudele tale sunt mai importante decât ce se întâmplă cu ceilalți semeni de suferință. Ce-a reieșit din propriile observații? Că totul gravitează în jurul famliilor extinse, a clanului, unii fiind grupați pe neamuri datorită apropierii de sânge și practicării acelorași meserii; că există forme evidente de sclavie, de exploatare a multora care depind de resursele unuia sau ale altuia mai avut; că există o stare de victimizare, de datul vinei pe altcineva pentru toate relele din jur. După cum poți vedea, două confuzii m-au consumat, în ultimii ani. Pe de o parte, faptul că n-am viețuit în nicio comunitate, deci nu pot pretinde că aș fi rom, deși există acea legătură genetică… Pe de altă parte, acea misticizare a unei ,,comunități pierdute”, utopice, spre ceea ce se aspiră, de re-creare a unității, într-o lume disparată. Un fel de reîntoarcere la sursă, la bătrâni, care să ne călăuzească; noi, ciocoii noi, suntem prea implicați în lupte intestine, de auto-distrugere și dereglare socială. Nu mă încadrez în tipare. N-am zăbovit în nici un fel de comunitate, n-am avut acea înflăcărare și dorință de a fi făclie dătătoare de speranță pentru semeni, nu știu niciun dialect romani, sunt complet ,,românizat”, comunitățile tradiționale îmi sunt complet străine. Deci, nu pot râvni spre acest scop ultim de fi rom. Eu mi-am pierdut rădăcinile, sunt un om alienat, sunt un fel de rom al nimănui, un ,,rom fără neam”.
D.P.: Din ce aud, căutările tale au fost foarte lungi iar „asumarea” etniei a avut loc într-o fază târzie a vieții tale. Pe baza observațiilor tale, cum anume ai descrie comunitatea rromani? Ce elemente comune ne-ar distinge de alte grupuri etnice?
Mi-e greu să fac o generalizare, căci nu am instrumente de cercetare obiective care să fie extrapolate grupului ca întreg, pot vorbi însă despre experiența mea de viață, așadar un punct de vedere foarte subiectiv. Aud, des, această ,,predică dogmatică” – că nu mai ești rom, ci doar ,,ajuți” nația să se pună pe picioare, că ești precursor al celor care vor veni din comunitate, că treci pe locul doi în fața celor ce au trăit în tradiție, pe baza unui ,,spirit romani” indescriptibil. Pe unde am umblat, am semnalat o diversitate, un fel de haos intern care face imposibilă conviețuirea unuia alături de celălalt. Cam peste tot am mirosit ignoranță, complacere și tragere de foloase din statutul de marginal, victimizare, prostime. Am observat cum unii sunt exploatați fără scrupule de alții mai avuți; un fel de sclavie cu față umană. În mare, de-aș fi să rezum, aș zice că există cel puțin trei elemente caracteristice omniprezente în toate tipurile de comunitate, de la cele mai tradiționale până la cele mai românizate. Ar fi vorba de: autarhie, marginalism, adaptare. Starea de autarhie e pregnantă, în mod deosebit, în acele comunități care și-au conservat normele și cutumele locale. Am perceput o oarecare reticență de deschidere spre lume, fiecare viețuind după anumite reguli interne, luate ca atare de la generațiile precedente. Am interpretat această autarhie ca pe un fel de frică de comunicare cu exteriorul, ca pe un fel de instinct de prezervare a propriei familii, ca pe o modalitate de supraviețuire. Un fel de comportament specific epocilor istorice vechi, când oamenii se înjunghiau pe neașteptate. Singura modalitate de a rămâne teafăr și nevătămat fiind crearea unui bond puternic cu semenii tăi, asigurarea sângelui, resurselor și spațiului într-un cerc restrâns, limitat doar la cei ce mi se aseamănă, restul mi-e dușman. O conduită socială care și-a avut rostul într-o anumită parte a istoriei. Azi, acest comportament e deplasat, neadaptat, dar mai ales imatur. Autarhia reprezintă, după mine, acea imagine a involuției sociale, a refuzului copilului de a ieși în lume, de a fi matur, de a fi deschis tuturor formelor de vulnerabilitate, de a face acel rite de passage de la comunitate (Gemeinschaft) la societate (Gesellschaft). E extraordinar dacă poți să-ți menții propriile tradiții, să-ți promovezi autenticitatea într-o lume care te obligă la uniformitate. Însă eu n-am putut descoperi acel cod cultural comun prin care aș putea conchide că există o tradiție specifică societății romani, ci am remarcat tipuri de atitudini sociale arhaice, specifice omului din comuna primitivă, deci nu tradiții care sunt create anume de strămoșii strămoșilor noștri. Durerea e că această formă de autarhie, de apucături sociale infantile, a fost ridicată la rangul de virtute socială. Spectacole, dansuri, îmbrăcăminte, comportament și limbaj specific, toate vin din această mitizare a unui mod de viață, care în cele din urmă te degradează, persiști într-o stare de ignoranță și sclavie eternă. Marginalismul se manifestă prin dăinuirea în stare de inferioritate, de sclavie mentală care te face să fii autosatisfăcut, să te îngrijești doar de cei din ograda ta, să fii mereu la limita societății, să nu ai capacitatea de a imagina soluții de emancipare, de re-construire a încrederii de sine. Marginalismul te îndeamnă să te ghidezi după principiul ,,fiecare se descurcă cum poate”, în defavoarea indignării, a sentimentului că-ți pasă de semenii tăi, că aparții unui grup. Apartenența să fie acel motor al răcnetului în numele colectivității. Faptul că ai reușit să răzbați, trecând prin foc și sabie, ar trebui să fie un motiv în plus să faci tot posibilul să deconspiri practici sistemice denaturate. Însă, de multe ori, această vociferare e mânată nu de faptul că-ți pasă de celălalt, ci doar pentru că presimți că ai avea ceva de câștigat. Astfel, se pun bazele unei ierarhizări, intrări în starea de dependență a maselor ignorante față de cei ce sunt mai ,,activi”, se ,,descurcă”, au acces privilegiat la informație. Pe scurt, romii devin grup de manevră pentru satisfacerea intereselor diverșilor actori sociali. Nu știu de ce, dar o premoniție mă tot bântuie – că problema romilor se va preface, în anii următori, în ceva de nerecunoscut. Așa s-a întâmplat în cazul orfanilor, în anii ’60-’70. Romii, la nivel socio-administrativ, vor fi simple SUP-uri (Servicii de Utilitate Publică), care vor avantaja doi-trei activiști romi. Totul cu sprijinul unora dintre ai noștri, care își vor vedea sacii în căruță, se vor îngriji doar de interesele personale și își vor ,,vinde” semenii pe te miri ce. Un SUP, un SUV, fără milă, fără jenă. Mai răsare, ici-colo, o tanti Coțofana, căreia nu-i este frică să se ducă în casa țiganilor, care stă la masă cu oamenii amărâți, că ea nu-i aprobă pe alții care se poartă urât cu țiganii. Adaptarea are multe forme, de la plierea multor romi la nevoile societății contemporane la ura de sine și ascunderea propriei identități, la pierderea propriului eu social pentru a-și atinge scopurile, până la înflăcărarea unora care se bat cu pumnul în piept că sunt romi și devin aspri persecutori ai celor ce nu vor să muncească, pentru că totul ține de voință. O pleiadă de actori și roluri polivalente. Aceste trei caracteristici, specifice tuturor grupurilor, sunt produsul unor factori istorici analizați în sute de tratate științifice, produsul sclaviei mentale și ignoranței generale, produsul modului de trăi la marginea societății.
