Daniel Samuel Petrilă– Ce palat aveam odată! (2) –
Neputințele noastre, despre care cred că sunt firești, ne împiedică să ne exprimăm integral trăirile, sentimentele sau stările cu privire la momente din viața noastră. La vârsta de 6-7 ani, puteam să-mi exprim doar câteva păreri despre un pom – de pildă, că e frumos când înflorește, adică primăvara. Cam atât. Dar aș exagera dacă aș spune că am simțit doar atât. Dimpotrivă, îmi aduc aminte că urmăream cu atenția unui cercetător foarte experimentat ramurile unui nuc bătrân care creșteau în voie până pe acoperișul casei, haotic, înăbușind fiecare părticică de acoperiș câștigată în lupta contra timpului. Nucul îl aveam prin curte, exact lângă casă. Iarna era părăsit de frunze și de „frumusețe”, dar melancolia care mă cuprindea când îl cercetam din mijlocul curții, era un semn că-n structurile lui vegetale și-n structurile mele animale exista ceva mult mai frumos: exista un sentiment profund, ca o atracție magnetică, pentru ființele care erau cândva lângă mine și lângă el, care mă hrăneau pe mine și care-l hrăneau pe el, persoane care au plecat, angrenându-se în alte destine.
Îi oferim frumosului multe definiții și clasificări. Nu-mi mai rămâne să zic decât ceea ce cred eu – că lucrurile sunt frumoase cât timp există în memoria noastră. O dărâmătură despre care încă se vorbește, este frumoasă.
Ai putea să mai adaugi ceva despre acel „turn” înalt?
Ooo, da… Cred că știu poziția fiecărei cărămizi, știu traseul exact al fiecărei fisuri și numărul lor, știu fiecare nuanță a elementelor care-l compun, fiindcă îl puteam vedea din bucătăria noastră, din curte sau din grădină. Există realități pe care nu le pot povesti separat de altele, căci fiecare realitate intră în armonie cu altele, exact ca-n legăturile intramoleculare…
– Danieeel! aud.
– Da. So kamen? [„Da. Ce vreţi?”]
– Aves amença k-o Krìśi? [„Vii cu noi la Criș?”]
Eu ce să mai zic? Nu mai răspundeam. Lăsam ce aveam în mână în acel moment – o carte, o lingură, un pistol cu apă pe care-l foloseam împotriva viespilor (am fost atacat „mortal” într-o vară. O viespe m-a înțepat fix în cap. Am devenit roșu din cap până-n picioare, ca un rac.) etc. – lepădam ce aveam în picioare și, ieșind din curte, am zbughit-o dureros până la râu, încercând să ajung primul. Niciodată nu am ajuns primul, fiindcă Gelu era mereu cel mai bun alergător. Mai era bun la lupte și la fotbal. Mic de statură, cu o constituție matură, de parcă era atlet profesionist. Am luat bătaie de la Gelu de câteva ori, dar am rămas prieteni pe viață.
La contactul cu pământul, tălpile noastre emiteau un fel de lipăit sacadat, mai ales când călcam pe bitumul înfierbântat. Când ajungeam la râu, ne aruncam orbește în el. Stăteam la scăldat cu burțile goale. Pluteam deasupra apei fără să știm să înotăm foarte bine. Ne puneam la trânte serioase în apă, inventam tot felul de jocuri mai raționale sau nu (că de aia e joc, nu?). Copiii mai mici veneau însoțiți de frații lor mai mari. Te apucau toți nervii văzând cum plânge câte un copil de 4 ani, pe motiv că prietenul său s-a dus să se joace cu alții, mai mari și mai puternici.
E o întâmplare că tocmai acum când scriu văd un grup de copii rromi care se bălăcesc în lac? Prin această imagine reală, legătura mea cu trecutul devine mult mai posibilă, se stabilește mai ușor. Lacul tremură sub frunzele care-l populează și sub alte resturi vegetale, iar imaginile răsturnate ale copacilor se preschimbă brusc în realități pe care le-am trăit. Mă văd desculț pe malurile înverzite ale râului. Păstrez în tălpi de-acum urmele traseului parcurs astăzi: firișoare de iarbă, nisip fin și smoală albastră, praf cald și moale. Așa eram cu toții. Tălpile noastre arătau cam la fel. Căutam macrici, cum ziceam eu pe-atunci (neputând să pronunț corect cuvântul măcriș), planta aceea cu gust acrișor care creștea în puține locuri. Eram foarte mulțumiți când găseam câte 10 frunze de măcriș. Se confundau deseori cu frunzele de păpădie. Cei care nu cunoșteau foarte bine frunza de măcriș ajungeau să experimenteze cam orice buruiană care se găsea lângă râu. Eu râdeam zgomotos, cu buchetul de măcriș în mână și cu gustul acrișor pe buze și pe cerul gurii, când un copilaș rata planta comestibilă. Seara, ne întorceam la casele noastre, dar continuam experimentele copilăriei în stradă. Nu stăteam niciun minut în casă. Ședeam la discuții care se prelungeau până târziu, când veneau și țânțarii cei enervanți, iar cel mai mult – din ce se discuta – mă atrăgeau poveștile despre turn,. Se vorbea despre posibile comori ascunse în el, sub forma unor lingouri de aur, sau că ușa de la intrare e ferecată cu un lacăt foarte mare și greu, pe care nu l-a deschis nimeni vreodată. Se discuta și despre spirite rele, strigoi, care aduceau necazuri și nu lăsau pe nimeni să intre în turn. Eram curios să aflu mai multe, dar eram și speriat de ceea ce ar putea să mi se întâmple într-o zi oarecare. Cea mai grozavă sperietură am tras-o când, într-o noapte, m-am trezit din cauza unui copilaș care plângea. Nici acum nu-mi dau seama dacă era real sau nu, dar știu sigur că l-am auzit și mi-a fost frică să nu fiu furat din patul meu… Poveștile spuse de prietenii mei în acele seri au început să mi se pară reale. Am tremurat mult în acea noapte și n-am reușit să adorm decât spre dimineață… de oboseală, nu de plăcere.
