A privi. A cunoaște…

Mereu au existat granițe între oameni, mai ales între oamenii diferiți din punct de vedere social, economic, „valoric”… sau alte criterii de acest fel. Poetul rrom Gelu Măgureanu (24 decembrie 1967 — 4 iulie 2009) a luptat împotriva unor astfel de prejudecăți pe care le aveau oamenii din societatea contemporană. Mai mult, se poate spune că această „luptă” se va răsfrânge și în propria-i operă.

Eul liric încearcă să înlăture granița dintre lumea sa și lumea de dincolo, lumea celui care-l privește. În ipostaza omului negru ([…] dar tu n-ai văzut decât niște coaste/ negre), a celui ignorat de întreaga societate, eul liric e conștient de umanitatea sa: „să-ți arăt că am și eu/ Suflet […]”.

Drama eului liric este aceea de a nu fi înțeles cu adevărat de lume, de a rămâne ne-cunoscut. Acesta este perceput exclusiv ca entitate fizică. Alter ego-ul se rezumă la a privi, pe de o parte ceea ce se vede la exterior, iar pe de alta ceea ce se vede sub cămașă: „niște coaste/ negre și-o inimă viermuind într-un poloboc/ de sânge”.

Redau aici varianta integrală a poeziei lui Gelu Măgureanu:

„Mi-am rupt cămaşa

să-ţi arăt că am şi eu

Suflet, dar tu n-ai văzut decât nişte coaste
negre şi-o inimă viermuind într-un poloboc
de sânge; n-ai văzut decât propriul tău ochi…”*

* (poezie publicată în volumul Fereastra de dincolo, al doilea și ultimul volum al lui Gelu Măgureanu)