Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 12
De data asta am stat cu ochii pe geanta diplomat. N-am deschis-o, dar era grea. I-am dus-o şefului şi l-am rugat s-o închidă în seif, să nu se piardă ca aia dinainte.
— Nu s-a pierdut, mi-a zis, când am rămas doar noi doi.
Sigur am făcut ochii mari de uimire. Toată lumea îmi spusese altceva şi mă dădusem de ceasul morţii să înţeleg unde dispăruse. Până şi el se arătase negru de furie c-o pierdusem.
I-am bătut obrazul, cât era el de şef, nu se făcea să-şi râdă de mine.
— Nu mi-am râs de tine, mi-a zis. E lângă cealaltă. E mai bine să nu se ştie, au limbariţă şi unii dintre-ai noştri.
Nu mă gândisem la asta.
— Iar Matache ăl Mare o să creadă că e-n mâna duşmanilor lui, o să turbeze. Nu strică să se mai căsăpească între ei.
— Şi la Matache ăsta ăl Mare cum ajung?
— Nu-i treaba mea. Descurcă-te!
N-am dormit toată noaptea. Mă dureau nasul şi rana de la tâmplă, dar mai mult mă gândeam la ce urmează. Chiar nu ştiam ce să fac. Fără cei doi Matache, halele de şlefuit diamante or să funcţioneze mai departe, cât nu le-a distrus nimeni. Alţii ca Petrică Bot or să se îmbolnăvească şi-or să lase în urmă orfani. Dacă nu duc treaba la capăt, am început-o degeaba.
Dar s-o duci la capăt e cel mai greu.
Spre ziuă mi-a venit o idee. L-am sunat pe frate-miu, ziaristul, şi i-am cerut să-mi facă legătura cu colegul lui care ştie dosarul diamantelor, sau să-l trimită la mine. Într-un ceas mă suna omul. După ce i-am spus pe scurt ce vreau, m-a rugat să-l aştept. După alt ceas stăteam faţă-n faţă. I-am zis c-o să-i dau o poveste de pagina întâi, numai să-mi promită că va scrie tot. O să-i dau cadavre şi sânge cât vrea. A fost de acord. Nu-l prinzi în fiecare zi pe Dumnezeu de picior.
A doua zi am aflat că se ţinuse de cuvânt. Când am ajuns la secţie, eram deja celebru, îşi dădeau ghionturi privindu-mă, dar nu zicea niciunul nimic. Am luat şi eu ziarul.
„Ca-n poveste, începea articolul, Greuceanu a omorât doi zmei. Direct sau indirect, n-are importanţă. Important e că nu mai sunt.” Urma tot ce-i povestisem. Afacerea diamantelor, măsurile de securitate, munca de sclav, silicoza, traficul, profiturile uriaşe, inspecţiile măsluite, controalele de formă, până aici mai scriseseră şi alţii. Nimeni nu ştia cine-i în spatele afacerii. Acum se spunea. Era descrisă o schemă a traficului, cu transportul legal şi supravegheat de la sfârşitul lunii şi zecile de transporturi ilegale din celelalte săptămâni. Erau menţionate companiile aeriene implicate, autorităţile care închideau ochii. Omul meu povestea cum murise Matache cel mic, cum fuseseră arestaţi traficanţii de canabis, cum oprisem pe drum transportul dus de Matache mijlociul, cum îl împuşcase propriu-i bodigard. Articolul se încheia o listă lungă de întrebări privind vama, poliţia, garda financiară, politicieni de toate culorile. Cine a fost mânjit ca să închidă ochii? Cine a muşamalizat? se întreba tot la două rânduri. Cine o să răspundă? Ca să nu fie acuzat de scorneli, spunea că dovada adevărului articolului lui sunt diamantele, ultimele două transporturi capturate de Greuceanu. Şeful lui Greuceanu avea să le predea Direcţiei de Investigare a Fraudelor, chiar în ziua apariţiei articolului. O avere. De care o să se bucure statul. Mă înţelesesem cu şeful s-o facă.
E dat dracului ziaristul ăsta, tot scrisese, nu cred că aş fi avut atâta curaj. De-acum poate să-l înţepe unul pe stradă cât ai zice pâs, povestea lui îi deranja pe prea mulţi.
Şi i-a deranjat. Am auzit că s-a lăsat peste noapte cu multe demiteri. Chiar şi şeful poliţiei din oraşul nostru e negru de supărare, ar fi bine să mă feresc din calea lui. Cineva i-a strecurat ziaristului o poză cu şeful poliţiei de la noi stând la masă cu Matache cel Mare. De acord, interlopul n-avea dosar, deşi alergaseră după el câţiva ani, dar toată lumea ştia că e băgat până peste cap în toate afacerile împuţite şi c-a ajuns stăpânul oraşului, te fereşti să apari alături de unul ca ăsta, dacă ţii la scaunul tău. Se vorbeşte de înlocuirea şefului poliţiei cu şeful meu. Până una, alta, o să vină să ancheteze o echipă de la Bucureşti, nu mai au încredere în oamenii din oraşul nostru. Asta da, palmă!
Ce-o fi făcut Matache cel Mare, cum o fi măturat podelele cu adjuncţii lui, cum o fi înjurat şi spurcat în dreapta şi-n stânga, cerându-le să-l prindă pe Greuceanu ăla de i-a omorât familia şi afacerea, pot doar să-mi închipui. Despre el se spunea că-i cel mai deştept dintre fraţi, că toate ingineriile prin care pusese mâna pe oraş se iscaseră în mintea lui. Aşa că sunt sigur că a cerut să fie distrus tot ce l-ar fi putut incrimina în fabricile de şlefuit diamante. Mai sunt convins că acum nu mai credea în nimeni şi că voia să făcă curat cu propria mână.
Prin urmare, aveam să ne întâlnim la fabrica de şlefuit diamante.
I-am spus şefului ce mi-a trecut prin minte şi l-am rugat să trimită o echipă la fostul CAP.
— Am trimis-o mai devreme, mi-a răspuns. Dacă vrei să ajungi şi tu la timp acolo, ar trebui să te grăbeşti.
E dat naibii şeful ăsta al meu! Dacă ajunge sus de tot, merită!
M-am grăbit să nu pierd din spectacolul pe care mi-l închipuiam.
Când am ajuns, era mare tevatură. ~l care mă trimisese la arhive conducea echipa de poliţişti şi a ţinut să mă pună la curent, eram o celebritate, ce fusese între noi, fusese, acum măcar o zi, două să se poarte şi el frumos, cine ştie ce funcţie mai împuşc şi nu-i strică.
Poliţiştii sosiseră aproape odată cu oamenii lui Matache, descinşi din vreo trei patruoripatru. Paznicii înarmaţi de la poartă s-au dat viteji, cică-i proprietate particulară şi nu se poate intra ca-n codru. S-au înmuiat când şeful le-a arătat ordinul de percheziţie, semnat, cu ştampile, tot dichisul şi i-a întrebat dacă e nevoie să cheme mascaţii şi să-i salte şi pe ei.
Oamenii lui Matache, cei dinăuntru şi cei sosiţi, tot încercau să tragă de timp, protestau din te miri ce, ba că n-au chei la camere, ba că au uitat codul seifurilor, era clar c-aşteptau să vină patronul. S-au liniştit când şeful a avut ideea să-i legitimeze pe câţiva. I-a nimerit exact p-ăia căutaţi mai demult de poliţie şi care se băgaseră ca musca-n miezul afacerii. I-a înhăţat pe loc şi i-a trimis cu duba la secţie. Ceilalţi s-au făcut că plouă şi s-au arătat mai cooperanţi.
Cam atunci a sosit şi Matache cel Mare, cu gura până la urechi şi-o armată de avocaţi la patru ace. După ce-au întors pe toate feţele ordinul de percheziţie, avocaţii l-au sfătuit pe patron să se calmeze, n-avea rost să fie săltat pentru obstrucţie la actul de cercetare. Matache cel Mare nu s-a potolit. Dar poliţiştii au ridicat toate actele peste care au dat. De data asta n-apucaseră să le ardă în spatele clădirii. În vreo două seifuri au mai găsit ceva pietre preţioase, au vrut să le ridice şi pe-alea, avocaţii au argumentat că sunt proprietate personală asupra căreia poliţia n-are nici un drept, în afara cazului în care nu doreşte să plătească daune considerabile într-un proces sigur. Dar avocaţii au fost de acord ca poliţia să sigileze seiful, până să fie aduse actele care să dovedească proprietatea. Rămânea problema actelor. În vacarmul acela nu erau de găsit.
Matache cel Mare era roşu la faţă ca un rac fiert. Era mult mai pirpiriu decât fraţii săi dispăruţi, dar plin de vână, iute, ca o nevăstuică, nu şedea o clipă locului, nu-i tăcea o clipă gura. Ochii lui, tot verzi, sclipeau. Era atât de roşu la faţă că mă temeam c-o facă o criză de apoplexie. Lovea cu pumnii în pieptul avocaţilor care nu-i dădeau dreptate sau nu-i răspundeau în trei clipe la întrebările fără şir, strigând:
— Pentru ce-mi mâncaţi banii? Pentru ce-mi mâncaţi banii dacă-i lăsaţi pe ţopârlanii ăştia să mă distrugă? Unde-i Greuceanu ăla să-i smulg inima?
Atunci i-au căzut ochii pe mine. Mă văzuse de când intrase, nu-i spusesem nimic, eram un idiot de poliţist printre alţi idioţi de poliţişti, pentru el doar o turmă. Nu însemnam nimic. O muscă. Dar acum, când îmi pronunţase numele, şi-a amintit de poza apărută în ziar, nu reuşisem să-l conving pe ziarist să mă lase deoparte, spunea că, dacă nu apare şi poza mea, el nu mai scrie nimic şi am acceptat să facă cum vrea.
— Uite-l! a strigat Matache cel Mare, oprindu-se din mersul agitat şi dându-i la o parte, cu ambele mâini, pe avocaţi, să mă vadă mai bine. Uite-l! Viperă! Mă mâncaşi fript, Greucene!
Înainte să apuce careva să mai spună o vorbă, a scos din buzunar un pistol şi l-a îndreptat spre mine. În clipa în care a tras, unul dintre avocaţi i-a dat peste mână şi glontele a ricoşat în tavan. Altfel nu mai povesteam acuma nimic.
Poliţiştii au năvălit peste el, l-au trântit la pământ şi l-au legat. Se zbătea şi urla ca un descreierat. Avocaţii îşi luaseră capetele în mâini. Cu tentativa de ucidere a unui poliţist, de faţă cu atâţia martori, cu actele incriminatorii ridicate din seifuri, pe care le bănuiau şi ei, rămânea sigur după gratii zece-cincisprezece ani, cu toţi banii lui, aruncaţi în dreapta şi-n stânga să-l scape.
La urma urmei, poate Matache cel Mare nu era atât de deştept.
Iar eu aproape nu mişcasem un deget.
Am plecat să mă culc, eram năuc de oboseală.
Când m-am trezit, cineva îmi lăsase la uşă un teanc de ziare. Toate relatau despre arestarea lui Matache cel Mare. Nu ştiu cine facuse fotografiile, dar în toate era de plâns. Mie mi-a plăcut îndeosebi ce scria ziaristul meu. Spunea că se petrecuse totul ca-n poveste, Greuceanu îl anihilase şi pe zmeul cel mare. Dar se întreba dacă avea să se întoarcă liniştea în oraş.
Asta mă întrebam şi eu.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
