Zile afurisite

Pavană în peisaj marin – 21

N-am văzut când a izbucnit scandalul. Amănuntele le-am aflat mai târziu. Anamaria şi Vladian dansaseră un timp şi pe urmă ieşiseră afară, discutând sub un copac, în întuneric. Numai mutul fusese cu ochii pe ei, parcă presimţea ceva. Pe urmă venise unul din ăia care tot bâţâiau din cap în ritmul muzicii s-o ia pe Anamaria la dans. Îl refuzase. Tipul insistase, se simţea jignit, Vladian i-a spus să-i lase în pace şi atunci ăluia i-a sărit ţandăra. Puştiul ăsta de la oraş se dădea mare şi miştocar şi-i spunea lui ce să facă. Vladian zice că ar fi înjurat şi el i-ar fi spus politicos să se care. Ala a pus mâna s-o ia cu el pe Anamaria care se zbătea sau ar fi vrut să-l pocnească pe Vladian, n-am înţeles prea bine. S-au luat la bătaie. Mai venise unul care ţinea partea ăluia. Mutul ţâşnise de lângă noi într-acolo, s-a vârât între ei, a încasat pumni şi a dat pumni, Anamaria a început să strige, Baronu a sărit şi el s-o apere pe soră-sa, încăierarea s-a înteţit cât ai aprinde un chibrit, ajunseseră pe jos, s-au strâns alţii în jur şi i-au despărţit. Tipul din sat fusese cam bumbăcit, dar nici mutul n-arăta prea bine. Gâfâia cum nu-l auzisem niciodată, avea ochii injectaţi şi buza de jos îi era strivită rău. Iar Gigi ăla dispăruse cu iubita lui cu tot şi nu ştiam pe nimeni care să ne ia partea.

Am plecat repede. În urma noastră răsuna ritmul celui mai recent şlagăr.

Încercam să aflu ce dracului se întâmplase, dar nu prea erau vorbăreţi. Vladian îşi ţinea falca într-o mână. Anamaria plângea înfundat. Când am ajuns la baraca noastră a alergat înăuntru trântind uşa în urma ei. N-am mai intrat niciunul, am stat pe afară.

Mi-am vârât capul într-o găleată cu apă, să mă trezesc din beţie. Mai mult mi-era rău. Vladian a apucat să spună ce se petrecuse.

Te simţi mai bine? l-am întrebat.

A zâmbit. I-a făcut semn mutului să stea lângă noi. I-a strâns mâna ca un bărbat, fără o vorbă.

Cântă-ne ceva, i-am spus.
Nu sunt în stare.
Eşti.

Am intrat să-i aduc chitara. Anamaria plângea înfundat, trântită pe pat, cu faţa în pătură. I-am dus chitara şi a început să cânte.

Am intrat din nou.

Linişteşte-te, i-am spus. Ce rost are să plângi? A trecut totul.

Nu mi-a răspuns.

Mă simţeam la fel de nenorocit ca şi ea.

Ştiu o fată care a plâns dintr-o prostie până s-a topit cu totul, am mai spus, să mă aflu în treabă.
Unde-ar da Domnul! a zis cu o voce răguşită.
Eşti nebună.
Nu sunt.
Îţi spun eu că eşti nebună şi nu merită să plângi pentru nimic.

S-a întors pe-o parte.

Aiurea, a zis.
Spune-mi, vrei să te opreşti? Uite, te rog eu, vrei să te opreşti? Şterge-ţi ochii şi vino afară să ascultăm muzică. Vrei? Te rog eu, vrei? Te rog.
Nu vreau să văd pe nimeni.
Suntem doar noi.
Mi-e scârbă şi mi-e ruşine. Aş vrea să mor sau să fiu singură pe lume.
Prostii. Mă asculţi? Uită-te la mine. Pentru că un nenorocit ţi-a zis nu ştiu ce sau a pus mâna pe tine? Şi vrei să mergi la Universitate, unde e luptă şi să înveţi multe limbi străine?
Nu mai vreau nimic.
Sunt sigur că vrei. Te rog, uită-te la mine. Ştii ce ai să faci? Ai să mergi acolo şi ai să înveţi şi limbile alea. Pentru că nu poţi fi singur. Ai să câştigi şi n-ai să te porţi ca o puştoaică şi tot restul.
Nu mai vreau nimic.
Sunt sigur că vrei. Îţi aminteşti de cartea aia care n-a fost scrisă încă despre cum trebuie să priveşti o casă şi să intri intr-un muzeu? Îţi aminteşti de cineva care zicea că se face ghid şi că o să umple oraşul cu vorbe despre bătrâneţea maică-sii şi tot restul? Sunt sigur că vrei. Acum ai să-ţi ştergi ochii şi ai să stai cu noi afară, pentru că…

Nu mai ştiam ce să-i spun. Simţeam că aşteaptă să continui.

Pentru că lipseşte ceva fără tine. O să mă bucur când o să vii afară.

M-am ridicat de lângă patul ei şi am ieşit. Era prea mult. Uneori simt că nu-mi găsesc vorbele când vreau să conving pe cineva. Nu ştiu să existe momente mai afurisite.

Se făcuse dintr-odată răcoare şi se pornise vântul. Nu mai erau stele. Fulgera scurt într-o zare. În timp ce Vladian cânta, putea să vină şi sfârşitul lumii. Nu-mi păsa.

Când a apărut Anamaria, Vladian s-a oprit un timp. Parcă era alta, se schimbase într-o rochie cu care umblase la mare, dar nu rochia o făcea să arate altfel. Avea un aer străin şi matur şi era mai frumoasă. Am fluierat admirativ, să-mi ascund emoţia.

S-a aşezat între noi, cu capul pe umărul lui Vladian care a început să cânte din nou.

Vă iubesc pe toţi, a spus Anamaria într-un târziu.

Simţeam că nu mi-ar strica să-mi mai vâr o dată capul într-o găleată cu apă rece. Le-am cerut o ţigară, deşi prima îmi displăcuse până la Dumnezeu.

De ce fumezi? m-a întrebat.

Avea dreptate, câte bordeie, atâtea obiceie, dar ăsta nu era al meu. N-am aprins-o.

Simţeam că nu-mi găsesc locul, cu muzica aia şi tot restul. Câteodată şi bătrânul Popeye simte că se sufocă şi ăla era un moment dintr-ăsta.

Priveam cerul şi ascultam tunetele. Undeva lătrau nişte cîini.

Popeye, vreau acasă.

Şi eu voiam. M-am uitat la ea. Încă îşi mai ţinea capul pe umărul lui Vladian. N-am zis nimic.

Popeye, tu eşti bossul, a mai spus. Vreau acasă.
O să mergem.

Pe urmă a început brusc să plouă cu picuri mari. Am intrat în baracă. Ploaia se auzea pe acoperiş ca un răpăit de tobă, se înteţea, devenise o perdea de apă revărsată dintr-un cer uscat de luni întregi. Nu ştiu de unde se strânsese atâta apă, precis că nici la potopul biblic nu fusese mai multă. Nu-mi amintesc să fi văzut o furtună mai afurisită. Ne cam speriasem. Am stat treji, discutând. Tuna şi fulgera şi mii de trăsnete cădeau prin apropiere. Dar tot diluviul n-a ţinut decât vreun ceas, poate şi mai puţin. După aceea s-a lăsat o linişte de nedescris. Am ieşit în pragul barăcii. Stelele străluceau. Aburi ieşeau din pământ. Era o toropeală imposibilă.

Am sporovăit să treacă vremea. Ne pierise cu totul somnul, ca în nopţile minunate din oraşul nostru. Şedeam pe întuneric şi ni se părea că suntem singurii supravieţuitori ai unei nemaivăzute catastrofe. Lumea începea cu noi.

Începuse deja cu noi.

Când noaptea s-a făcut mai palidă, ne-am înghesuit în grabă lucrurile în rucsacuri, fără o vorbă, de parcă eram înţeleşi. Am încuiat şi am agăţat cheia într-un cui, cu un mesaj de mulţumire pentru tataia Spiridon şi toate neamurile lui Gigi. Aflasem încotro e gara şi ne-am îndreptat într-acolo. Când am sosit, se anunţa şi trenul.

Acum simt că nu mai e nimic ca înainte. Nicio fericire.

Trebuie să învăţ. Trebuie să construiesc avioane în care n-o să zboare niciodată mătuşă-mea Elena. Trebuie să.

M-aş aşeza în faţa unor sticle cu bere, să le dau gate. Pe toate. Detest berea. Afară e o zi dintr-alea minunate în care nu reuşeşti să vezi curtea vecină prin perdeaua de ploaie. Mă topesc după zile dintr-astea afurisite în care…

Noiembrie 1984

(finalul romanului „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: corrieredisciacca.it)