Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 18
Abia obţinusem postul de chelner, de fapt eram în probe, patronul spunea că are nevoie de unul cu experienţă, să nu spargă vesela şi să-i alunge clienţii vărsându-le băuturile fine pe cămăşile înflorate, dar frate-miu, barman în clubul lui de vreun an, îi promisese c-o să stea cu ochii pe mine să nu fac vreo boacănă şi c-o să aibă grijă să rămân la treabă cât o să fie şi el de faţă, iar lui i se dusese buhul că stă de la prânz până-n zori, zi după zi, n-avea casă, n-avea masă, câştiga, nu glumă, dar nu ştiu cum de nu cădea din picioare de oboseală, de-un an de zile de-abia închidea ochii două, trei ore, dimineţile, cu faţa în sus, sforăind scurt, şi când să adorm şi eu ca lumea, sărea din pat ca împins de-un arc, arunca câţiva pumni de apă rece pe ochi şi alerga spre staţia de autobuz, făcea o oră până la barul din centru, mai aţipea şi-n autobuzul care n-avea vreodată la ora prânzului mai mult de-o mână de călători bezmetici, care tot urcau şi coborau, şi ajungea întotdeauna înaintea patronului, aşa că atunci când frate-miu a insistat pentru mine şi i-a spus patronului c-o să stau cât stă şi el, ăluia i-au sclipit ochii, însemna c-o să plătească un singur om pentru treaba făcută de vreo doi, a întrevăzut îndată câştigul şi m-a îngăduit acolo, a zis, fie, o săptămână de probă, şi eram în a cincea zi, n-avusesem mare brânză de lucru, fuseseră clienţi puţini, de parcă n-ar fi fost sezonul excursiilor când năvăleau peste noi din toate colţurile Europei şi pe urmă m-am prins că era din pricina campionatului mondial de fotbal, cei mai mulţi preferau să meargă la un club vecin al cărui patron avusese ideea să monteze un perete de monitoare, vedeai meciurile ca la cinema, de la cincizeci de metri, era lume cât nu credeam, dar nici la noi nu bătea vântul, nu tuturor le curg balele după fotbal, doar că frate-miu spunea că fuseseră şi vremuri mai bune, mie însă îmi părea bine că nu mă spetesc, mă temusem să nu dau chix după prima zi şi uite că trecuseră cinci, avusesem timp să mă prind că unii clienţi vin zilnic, că nicio fată n-apucă să se veştejească pe scaunele înalte de lângă bar, se îndură repede câte unul să le ofere un pahar şi să plece cu ele, fauna ştiută, când nu era lume multă unele încercau să mă descoasă, cum mă cheamă, dacă mi-am terminat şcoala, ce-am făcut la viaţa mea, dacă am vreo prietenă şi la întrebarea asta frate-miu le zicea să-şi vadă de traba lor, să mă lase-n pace, se vede că era atent la tot ce era în jur, ce i-am făcut? ce i-am făcut? ciripeau fetele protestând, l-am întrebat de sănătate, nu i-am luat vopseaua, nu e nevoie, zicea frate-miu să-l întrebaţi, se vede cu ochiul liber cât e de zdravăn şi sănătos, şi ele mustăceau, Juanito, ziceau, pe frate-miu îl cheamă ca pe patron, Juanito, ziceau, n-o să-l poţi ţine-n colivie, tot vine una şi ţi-l răpeşte, dar frate-miu găsea mereu răspuns, mai e pân-atunci, şi sper să nu fie vreo poamă ca voi, ai ceva cu noi? săreau ele, n-am, ştiţi bine! zicea el, păi atunci? păi atunci lăsaţi-l, şi fetele nu mă mai întrebau nimic câteva ceasuri, îmi părea rău, tare aş fi vrut să le mai aud vorbindu-mi, îmi plăcea când treceam prin spatele lor cu tăvile cu pahare şi băuturi, miroseau dumnezeieşte, n-am avut curaj să întreb pe vreuna cum se cheamă parfumul lor şi îmi mai plăcea să le văd cum se ridică leneş de pe scaunele înalte şi pânza subţire şi colorată a rochiilor scurte se mulează pe braţele, sânii şi coapsele lor bronzate, unduindu-se fără sfârşit când începeau să meargă, aş fi vrut să nu se mai oprească din mersul leneş, dar ele se opreau la o masă şi pe urmă plecau cu clientul pe care-l aştepta în stradă, sub palmieri, vreo maşină decapotabilă, Xavier, nu visa, ia comanda! striga frate-miu, şi iar mă strecuram pe lângă alţi umeri parfumaţi dumnezeieşte cu tăvile cu pahare cu wiskey, şi cam la sfârşitul celei de-a cincea seri au intrat în club trei inşi, s-au dus direct la bar, nu la vreo măsuţă cum fac clienţii veniţi să bea ceva şi să-şi caute o fată, erau bine îmbrăcaţi, costume de in alb, cu cămăşi cu gulere largi şi răsfrânte, tunşi ca în revistele aruncate lângă intrare, voinici şi zâmbitori, de parcă ar fi pozat pentru vreun clip publicitar, bănuiam că sunt actori sau vedete de televiziune, oricum persoane cunoscute, chiar dacă eu le vedeam prima oară, n-am fost surprins când frate-miu le-a aşezat în faţă câte un pahar mare cu wiskey din cel mai fin, fără să fi scos ei o vorbă, toţi zâmbeau în continuare ca în reviste, pe când îşi sorbeau paharele cu zgomot, abia pe urmă a întrebat unul de patron, nu-l văzusem toată ziua, chiar mă miram că nu trecuse pe-acolo, nu era seară să nu apară să vadă cum merge treaba, nu-i aici, le-a zis frate-miu, sigur? a întrebat unul, nu l-am văzut toată ziua, o fi plecat la Barcelona, unde mai are afaceri, eşti sigur? a întrebat din nou bărbatul, nu sunt sigur, mă gândesc doar că acolo s-o fi dus, a spus frate-miu, făcându-mi semn să duc nişte comenzi la o masă şi să nu mai casc gura, mai bine nu te mai gândi, l-a repezit al treilea, pe un ton aspru şi atunci cred că frate-miu a înţeles că ceva nu era în ordine, a ridicat amândouă mâinile, ca şi cum s-ar preda, eu nu-s decât barman, nu mă mai gândesc, habar n-am de afacerile şefului, a zis el, e bine că n-ai, o să rămâi în viaţă şi o să-i spui şi lui să nu-şi mai bage nasul, i-a replicat altul frumos şi atunci m-am gîndit şi eu că ceva nu era în regulă, dar până să înţeleg bine, toţi trei scoseseră nişte pistoale de la brâu şi făceau ţăndări frumuseţea de sticle aranjate pe mai multe rafturi cu oglinzi pe un perete întreg în spatele fratelui meu, care rămăsese stană, în locul lui eu aş fi făcut pe mine în prima clipă, au apărut cei doi bodiguarzi de-ai clubului, dar n-au apucat să facă vreun gest sau să-ntrebe ceva, i-au secerat pe loc, după care s-au întors şi-au început să tragă în sală, întâi în sus, dar pe urmă am priceput că puţin le păsa că rănesc sau omoară pe cineva, s-a produs un haos greu de nedescris, lumea alerga în toate sensurile, îmbrânceli, înjurături, strigăte, plânsete, chirăieli, unii se îmbulzeau pe scara în spirală care urca pe terasa de la etaj, îşi făceau loc cu coatele, se împiedicau şi cădeau în genunchi, alţii se îngrămădeau în canatul uşii înguste, geamul a crăpat şi s-a spart, alte ţipete, strigăte ascuţite de femei că nu mai pot respira, măsuţele cu tăblii de sticlă şi scaunele din împletitură de paie răsturnate, pahare şi sticle sparte pe dalele cărămizii, cioburi în toate părţile, cineva mă împingea cu brutalitate, mişcă, nesimţitule! vrei s-o mierlim aici până-ţi cari tu tăvile şi ciolanele!?, altcineva mă apucă de braţ, am auzit vocea lu frate-miu, mă trăgea în spatele barului înalt de piatră şi mahon, mă împingea în jos apăsându-mă pe cap şi-a aruncat peste mine o faţă de masă grea de diftină, o clipă m-am temut c-o să mă sufoc, dar faţa de masă avea găuri cât un euro de mari, prin care respiram în voie, ba chiar vedeam ce se petrecea într-o margine a clubului, dincolo de bar, ca printr-o uşă întredeschisă, vedeam ghivecele cu flori sângerii şi palmierii pitici dinspre curtea cu piscină, asta era doar o parte a sălii, împuşcăturile nu încetau, câţiva muşterii care n-apucaseră să se îngrămădească la uşă se trântiseră pe jos, cred că făceau pe morţii, unul dintre tipii în costum de in răcoros a intrat în raza mea vizuală, a împins cu vârful pantofului un trup care mişca, a îndreptat arma şi a tras, am văzut împuşcătura ca o scânteie mare roşie protocalie, detunătura mi s-a părut îngrozitoare, dar şi mai cumplite au fost zbieretele femeii care fusese la masă cu bărbatul, nu era de-a noastră, venise cu el, nu se mai oprea, nu ştiu cum avea atâta forţă să zbiere, taci! i-a strigat bărbatul în alb cu pistolul în mână, dar ea părea să nu-l audă, taci, târfă! n-auzi?, a strigat el din nou şi a lovit-o cu pistolul peste obraz, am văzut cum ţâşneşte sângele şi femeia se prăbuşeşte de pe scaun, ţi-am spus să taci!, dar femeia zbiera chiar şi de jos, taci odată! şi a împuşcat-o şi pe ea şi brusc parcă s-a lăsat liniştea şi am văzut mâna altui frumos cum îl prinde pe primul de braţ, tâmpitule, ce te-a apucat? nu pe ele trebuie să le împuşti, aduc bani, păi, dacă nu tăcea? i-am spus de atâtea ori, m-ai auzit, i-am spus de atâtea ori! i-ai spus pe dracu, trebuia doar să-i speriem, să tragem în aer, păi asta am şi făcut, ai făcut pe dracu! i-ai omorât, ştii cine e? o să vină toată poliţia pe urmele noastre, păi nu ziceai să facem curăţenie? curăţenie cu bodiguarzii, nu cu clienţii! şi celalălt l-a împins în afara razei mele vizuale, ieşi dracului de tâmpit de-aici! să ne cărărm mai repede!, îl auzeam spunând, să nu te mai văd! şi pe urmă n-am mai auzit decât nişte paşi care fărâmau sticla risipită de pe jos şi gemete şi nu ştiu cât a trecut şi am auzit sirenele poliţiei şi frate-miu mi-a zis acuma poţi să ieşi şi primul lucru pe care l-am văzut a fost că era stropit de sânge şi tremura ca varga, niciodată nu-l văzusem atât de speriat. Dar nu fusese rănit, era sângele altora.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
