Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 14
I-am spus şefului că miros ceva. S-a uitat lung la mine.
— Tragi la necaz sau necazu’ trage la tine?
— Nu ştiu, şefu’, da’ nu-mi miroase deloc bine jocul ăsta.
I-am spus cât de scurt am putut ce aflasem. Nu-i place să intru în amănunte, îl plictisesc, i se pare că bat apa-n piuă pentru că n-am fapte, amănuntele sunt pentru la sfârşit, să vadă cum s-o dreagă, dacă am încurcat-o, sau să le demonstreze altora cum se face treaba, dacă a ieşit bine. Acuma nu prea am fapte.
— Intră-n joc, mi-a zis.
— Cu ce bani?
— Nu te-oi fi aşteptând să-ţi dau eu!
Am înţeles, mai bine nu-ntrebam.
M-am dus cu Dorel să mă văd cu omul jocului, un tinerel ras în cap, cu început de burtică şi care vorbea atât de repede şi de mult, că n-apucai să scoţi două vorbe până se-ncheia discuţia. De fapt, monologul. Numai miere, omul. Cafele, fursecuri, limonadă rece, lui Dorel îi ieşiseră ochii din cap de surpriză, pe el nu-l trataseră aşa, îl pusese doar să semneze în grabă nişte hârtii şi să lase banu’, altul la rând! Ce înseamnă să fii vedetă!
Ca să intru în joc, îmi pregătiseră favoruri. Tinerelul spunea că şeful lui în persoană îl dădăcise cum şi ce să facă. Aşa spunea, „dădăcise”. Nu trebuia să-l piardă pe însuşi Greuceanu! Pentru început, încălcau prima şi cea mai dură lege: nu era nevoie să cumpăr cartea care să mă-nveţe cum să am succes. Eu eram un om de succes, aşa că o primeam în dar. Dintr-un foc, economiseam două mii de euro! Trebuie că-şi făcuseră ei socoteala să şi-i scoată din altă parte. P-ormă, puteam depune orice sumă voiam, chiar şi sub plafon. Numai că nu trebuia să fie mult sub plafon, măcar să fie la limită, să nu-i îndemne şi pe alţii să facă la fel şi să se strice jocurile. Dar cel mai important era că mă înscriau peste rând la prima tranşă de câştig. Puţin spus peste rând. Pur şi simplu dădeau de-a berbeleacul toate rânduielile şi în vreo lună îmi venea şi mie rândul, altfel aş fi aşteptat un an sau mai mult. Dacă voiam, putea să-mi vină rândul şi peste două săptămâni, mai repede nu se putea cu nici un chip, aveau nevoie de un timp să-şi facă şi ei calculele.
— Şi e corect faţă de ceilalţi jucători? am întrebat.
Dorel era uluit că pun o asemenea întrebare, în ce lume trăiam? Uluit era şi tinerelul care primise instrucţiuni de la şeful lui direct şi care abia acum îşi dăduse seama că făcuse o pauză cam lungă în avalanşa lui de vorbe, dacă am apucat şi eu să rostesc şapte cuvinte. Impardonabil!
— Totul e corect, începu să explice tinerelul, convins că n-o să mai deschid gura după cele spuse de el. Regulamentul jocului prevede şi excepţii. Aceasta este o excepţie. Excepţiile sunt cazurile de care pot profita toţi ceilalţi jucători. Or, dacă o celebritate cum sunteţi dumneavoastră participă la fond, vă daţi seama că noi vom profita şi vom face cunoscut faptul prin afişe, benere, cântece, reclame la radio şi televizor, articole în ziare, poze în revistele pentru femei şi în cele pentru bărbaţi. Cine n-ar face asta în ziua de astăzi? Cu cât facem mai multă reclamă, cu atât vor veni mai mulţi noi jucători, iar banii pe care-i vor aduce, mereu mai mulţi, vor alimenta fondul care hrăneşte tranşele lunare. Pentru toate astea, nu văd vreunul care să mârâie că treci peste rând. Iar dac-o face, să fie sănătos, ăsta-i regulamentul, are şi excepţii, nu-i convine, se retrage şi pierde tot! Iar după ce câştigaţi prima tranşă, m-am gândit să facem acţiunii o promovare cum nu s-a mai văzut, chestia cu banerele şi reclamele de la început va fi floare la ureche, vă asigur! Încă nu ştiu în ce va consta promovarea, o să lucrăm la ea intens, dar ar trebui ca în urma ei să intre-n fond tot oraşul. ăla succes!
Intuise bine. N-am mai apucat să deschid gura. Raţionamentul lui părea impecabil. Nu-l făcuse vreun imbecil. Nu ştiam însă cum o să mă descurc cu atâta publicitate, nici n-am voie, nici nu-i bine şi nici nu voiam să-mi urc în cap colegii care abia se liniştiseră că stau în banca mea şi nu insist pentru promovări peste rând.
xxx
Pusesem nişte milioane de-o parte, la o bancă, cu gândul să strâng pentru o maşină nouă, hârbul meu n-o mai ducea mult, oricât l-aş fi bibilit eu. I-am scos să-i bag în fond. Pentru că-i retrăgeam înainte de termen, pierdeam dobânda, mi-a explicat cu arţag un funcţionar mustăcios, de parc-aş fi atentat la banii lui. Era vreunul convins că toţi ăi de nu-şi lasă o viaţă banii în bancă îi sunt duşmani. N-avea rost să mă cert cu el şi să-i amintesc că mă ameţise cu altceva, mieros, când îi depusesem. Legea-i lege, dacă n-o cunosc nu-s de vină ceilalţi! Asta le tot spuneam şi eu ălora de le puneam cătuşe. Acuma, cum ştiţi, nici asta nu mai fac, îndosariez şi clasez dosare.
Tinerelul chel a ţinut să-mi înregistreze el însuşi contribuţia la fond. Mormăia întruna ceva despre cât de onorat este. P-ormă am primit cu pompă cartea despre drumul succesului şi am participat la o adunare cu toţi depunătorii, într-o fostă sală de cinema. Cât am stat acolo s-a auzit o muzică înălţătoare, în surdină, dacă aş fi fost mai slab de înger, aş fi fraternizat pe loc cu toţi cei din jurul meu, unii o făceau, ca în transă.
La un fel de prezidiu erau tinerelul meu, o doamnă blondă admirabilă şi un alt bărbat cu sacou cu mânecuţe, care aducea a contabil. Chiar era contabil. N-au vorbit decât tinerelul şi doamna, despre fond, despre regulile lui, despre succes şi cartea succesului, despre ploaia de bani, munţii de bani care vor coborî peste cei de faţă atât timp cât urmează regulile, despre exemplul primilor trei deponenţi care, în mai puţin de o lună, şi-au dublat şi triplat câştigurile şi într-un an vor ajunge să ducă acasă de opt ori suma depusă, unde s-a mai auzit o asemenea mană cerească? unde s-a mai reuşit o asemenea comuniune? unde au mai întâlnit o asemenea întrajutorare?! cine a mai avut curajul şi dispoziţia să deschidă o asemenea fântână a succesului? loteria naţională e floare la ureche, acolo ai sau n-ai noroc, câştigă unul dintr-un milion, pe când fondul e al tuturor şi câştigul se împarte tuturor, de câteva ori fiecăruia! numai răbdare să ai, şi să crezi, şi să depui, şi să aduci noi membri, care la rândul lor să înţeleagă mersul succesului, cine nu şi-l doreşte? vrem să fim mai uniţi şi mai bogaţi? vreţi să fiţi mai liberi şi mai bogaţi? vreţi să aveţi succes? vreţi ca visele să se-mplinească? există vreunul care să nu aibă vise? există cineva care să nu vrea să aibă mai mult? există cineva care să nu dorească să fie bogat?
Ameţisem. Sala a izbucnit într-un urlet de aprobări, aplauze şi vociferări, scaunele scârţâiau sub fundurile celor care se vedeau cu visele împlinite, care nu mai aveau răbdare să se încheie discursurile şi contabilul cu mânecuţe să înceapă să extragă numerele celor care urmau să-şi ia tranşa de bani, nu se spuneau nume, chipurile să nu le afle hoţii şi să dea năvală peste bieţii câştigători, toţi fuseseră de acord că era o idee excelentă, ce trebuie să ştie tot neamu’ prost dac-am avut eu sau nu succes!? Contabilul striga nişte numere, la fiecare întâlnire mai multe numere, în progresie geometrică, în aşa fel încât într-o vreme rezonabilă să vină rândul tuturor.
Şi când striga numerele, muzica înălţătoare nu înceta, sala îşi ţinea respiraţia, să nu piardă o silabă, să nu-l facă pe bietul contabil cu vocea plăpândă să repete, parcă te aflai în rai, legănat de aripi de îngeri, oamenii îşi ţineau în palmă hârtiuţele cu numere, să nu le uite, deşi le ştiau pe dinafară, să nu facă vreo confuzie, niciunul nu se entuziasma când se auzea ales, doar vedeai cum verifică de câteva ori la rând, parcă nevenindu-le să creadă, a fost chiar numărul lor, a fost chiar numărul lor! poate mai spune o dată, să fie siguri, siguri de tot, mamă, ce chef o să trag în seara asta! ochii sclipeau şi trupurile parcă intrau în transă.
Dorel stătea lângă mine, numai urechi şi mai ales ochi, la început îmi spusese „Uită-te la ea! Uită-te la ea! Ce femeie!”, m-am prins târziu că vorbea despre cea din prezidiu, p-ormă n-a mai scos o vorbă, doar ofta. Şi când contabilul a citit numerele, s-a uitat scurt la bileţelul din palmă, nu se afla printre câştigători, asta e, o să fie data viitoare, l-am auzit mormăind şi n-o scăpa din ochi pe femeia din prezidiu, aşa cum făceau şi cei din jur.
Dacă-i dădeam crezare tinerelului chel, printre numerele citite se afla şi numărul meu, n-am verificat, ştiam că mă va căuta el, să-şi înceapă campania de marketing.
Aşa a făcut.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)