Stelian ȚurleaIubire interzisă – 4
22 noiembrie
Astăzi mi-am luat zi liberă. Am rămas acasă. A sunat cineva la uşă. Am tresărit, sperând că eşti tu. Când am deschis, am avut un şoc: V. Ştia că sunt acasă. Cu o jumătate de oră mai devreme sunase telefonul, nimeni la capătul firului.
Îi fac o cafea. Stau pe scaunul biroului meu şi deschid discuţia cu banalităţi. Extrem de calm şi de stăpân pe mine. În situaţii limită sau tensionate, sunt întotdeauna extrem de stăpân pe mine.
Spune: „Problema e Maria.”
„Da”, zic. „Adică?”
Îi înfrunt privirile de oţel pe care i le ştii, nu clipesc. Nici el.
Într-un târziu îşi coboară ochii să-şi aprindă o ţigară, cu gesturi repezite. Îl las să se concentreze asupra ţigării. El trebuie să spună cât vrea, cât poate, cum poate. Eu trebuie să ascult. Nu-şi găseşte cuvintele. Nu ştiu dacă vrea sau nu să mă acuze direct. Aş replica imediat. Simte asta. Începe ocolit, vorbind despre tine şi despre el în acelaşi timp: că e un om irascibil, violent, intolerant, comunist – de fapt a spus „bolşevic”. Îmi relatează cât de greu ţi-a găsit slujba asta în Institutul nostru; dar că acum s-a petrecut ceva între voi şi trebuie să vă despărţiţi; că te-a izolat.
„Cum adică?”
„I-am interzis accesul în unele locuri din casă. I-am dat voie să stea doar în altele.”
„Cum adică i-ai dat voie? Nu înţeleg.”
„Pentru că trebuie să plece”, zice. „Vreau să stai de vorbă cu ea.”
Mă arăt uimit, ridic din sprâncene, mă priveşte intens vrând să citească în mine, dar cum eu aştept, continuă:
„Mi-a vorbit mult de tine, zice că aţi discutat multe acolo. Vreau s-o lămureşti.”
„Ce s-o lămuresc?”
„Să se clarifice. A intrevenit, am impresia, un tip, nu poate fi decât de acolo de la serviciul ei. Să plece la el.”
Deturnez uşor discuţia, ca să-mi spună mai multe. Evită. Dar îi place să discute, să disece, e un bărbat foarte inteligent. Vorbesc despre vină, despre cuplu, căruia eu îi spun microgrup, despre copil, despre încredere. Îmi spune că e violent şi nu vrea să fie violent şi să facă o prostie, după care să-i pară rău. De asta te-a ”izolat”. De asta sunt aici – spune. Prind mai multe nade şi încep să le analizez. E vizibil că-i face plăcere. Îmi oferă argumente care mă servesc şi mai bine. Nu-şi ascunde surpriza. Pare chiar de acord cu ce îi spun.
„Vezi”, zice, „cu mine trebuia să ai o discuţie, nu cu ea. Eu trebuie să fiu psihanalizat. La toate lucrurile astea nu mă gândisem.”
Îl fac să simtă că ar putea avea o vină. Îmi răspunde că a reacţionat deja în loc să gândească, cum îi spun eu acum; că a închis toate drumurile.
„Niciun drum nu e închis când o acţiune nu e încheiată”, spun. „Argumentele de azi pot fi aduse pentru situaţia de ieri. Eu şi tu şi fiecare suntem alţii decât ieri. De la starea de azi trebuie să mergem mai departe. Mereu.”
A căzut pe gânduri. După un timp îmi spune că va discuta cu tine. Şi că o să revină peste zece zile. Nu înţeleg de ce îmi spune asta, dar nu-l întreb nimic.
După plecarea lui am privit îndelung pe fereastră. O zi întunecată, blocuri cenuşii şi lume puţină pe străzi. De ce a venit la mine? Cine l-a trimis? Ce ştie?
(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)
