Vizită neașteptată

Martorul – 30

Ca şi cum s-ar fi aşteptat să mă vadă, sau voia să mă vadă, se bucura. Că mă cuprinde mirarea e puţin spus. Am impresia că de la o vreme nu prea mai înţeleg nimic din ce se întâmplă cu mine ori în jurul meu. M-am obişnuit cu indiferenţa şi dispreţul. Nu răspund decât cu dispreţ şi sarcasm. Înjurăturile lor sunt felul lor de a trăi şi nu mă ating în nici un fel. Dar nu ştiu ce să fac atunci când nu aud înjurături şi nu văd dispreţ. Simt că se petrece ceva ce-mi scapă. În aparenţă, totul e calm şi la fel. Dar dedesubt…

Plouă zdravăn. Ploua zdravăn. Străzile erau goale de oameni şi pline de bulbuci de apă. Mă ghemuisem pe treptele blocului, în parte acoperite de o streaşină de beton, dar vântul purta valul de ploaie şi picioarele îmi erau de mult ude. Stropii se spărgeau de piatră, alunecau pe trepte, se prelingeau în palme şi limbi de apă mişcătoare, se întindeau peste dalele de beton, tremurau, îmbogăţite de alţi şi alţi bulbuci plesnitori, către jgheaburile orânduite de o parte şi de alta a aleii, înaintând către gurile de canal, cărând nisip, pământ, frunze, beţe de chibrit, hârtii, într-o învălmăşeală care se învolbura, învârtindu-se în cercuri mereu mai mici şi mai repezi, înainte să se piardă sub pământ.

N-am auzit-o decât în ultima clipă venind, poate de la casa ei. Am simţit-o brusc aproape şi când am ridicat privirea, mă întreba deja, de ce stai aici, în ploaie? şi, ca şi cum s-ar fi aşteptat să mă vadă, se bucura. A urcat treptele sărind, şi-a strâns umbrela, scuturând-o de apă, îmi întorsesem pe jumătate capul spre ea, urmărind-o pe sub stuful sprâncenelor, se uita la mine şi la şuvoaiele de pe alee, hai, vino cu mine, a zis. Chiar dacă înţeleg, niciodată nu răspund imediat, continuam să o urmăresc cu capul pe jumătate întors, ghemuit pe trepte. A zis din nou, înainte să apuc să fac vreun semn, hai, ridică-te şi vino cu mine, ce mai stai? Şi am urmat-o.

Am intrat în nişte încăperi în care nu mai fusesem vreodată. Ne-a deschis băiatul cel gras, cu buzele unse cu grăsime, îmbrăcat acum în nişte pantaloni verzi, o cămaşă albă strânsă la gât de o cravată cu dungi subţiri şi pe deasupra un pulovăr arămiu. Sunt sigur că, văzându-mă, a fost mai surprins decât mine, dar până să spună ceva, ea intrase zicându-i doar servus, şi mă trăsese după ea înăuntru, lăsând clanţa să cadă cu zgomot. Abia atunci a reuşit să spună:

„Ce l-ai adus şi pe ăsta?”

„Stătea în ploaie, pe trepte, în frig.”

„Și ce-mi pasă mie?”

„Nu puteam să-l las acolo. Mi-a fost milă de el”, i-a zis.

„Milă?”, a mai întrebat, în vreme ce eu mă uitam la ea, gata să izbucnesc de furie, şi să ies trântind uşa, pentru că nu-i ceruse nimeni să mă ia cu ea, m-am uitat crunt şi am avut impresia că-mi face un semn.

„O să se încălzească puţin şi o să plece”, i-a spus.

Cum el nu se hotăra ce să-i spună, i-a zis:

„Nu mai fă mutra asta şi hai să intrăm.”

L-am urmat, eu ultimul, încă neînţelegând ce-o fi în capul ei sau dacă semnul acela nu fusese decât o părere, aşa cum mai întotdeauna, probabil, îmi închipui doar că oamenii au ceva anume în cap, că plănuiesc ceva, când toate nu-s decât gânduri de-ale mele. N-aveam cum să mă lămuresc. Mi-am învârtit privirea în jur, plin de curiozitate, în încăperea lungă, cu o canapea şi fotolii pe lângă pereţi, o măsuţă joasă cu o tavă cu pahare în mijloc, un fel de dulap cu multe uşi acoperind un perete întreg.

„Ştii doar că aude ce vorbim”, a îngăimat grasul.

„Parcă avem mari secrete!”, i-a zis. „Unde vrei să mă aşez: în fotoliu sau pe canapea?”

„Unde vrei.”

Când s-a aşezat, oftând a plăcere, parcă un calm călduţ m-a învăluit, făcându-mă să înţeleg zumzetul unei muzici legănate venind cine ştie din ce aparat pe care nu-l vedeam. Am început să mă încălzesc, m-am uitat o vreme nedumerit la urmele pe care le lăsasem pe covorul roşcat, m-am retras într-un colţ, de teamă să nu zbiere la mine că-i murdăresc lucrurile. Nu mă băga în seamă, preocupat să-i arate fetei sticlele cu etichete colorate din care se pregătea să-i umple paharul. Îi tremura puţin vocea, ca şi cum a fi fost emoţionat, sau poate iarăşi mi s-a părut numai.

„Lui nu-i dai nimic?”, l-a întrebat. Nu fii zgârcit.”

„Vrei să se-mbete şi să facă iarăşi urât?”, dar se uita mai departe la el, ironică şi întrebătoare, după care el s-a întors spre mine, vrei şi tu? mi-a zis, l-am refuzat dând de mai multe ori din cap, cu mâinile la spate lipite de perete, în timp ce mă lăsam în jos, ghemuindu-mă pe covor, cu genunchii la bărbie. Am închis ochii, obosit, cuprins de căldura camerei. Îmi simţeam mirosul hainelor îmbâcsite şi ude, mă gândeam că mă aflu în faţa unui foc de lemne care ard trosnind, cu scântei care sar afară pe uşiţa deschisă a sobei de teracotă, îmi închipuiam limbile de foc roşiatice, albăstrii, gălbui, verzui. Nu mai ştiam de ei.

M-a smuls din toropeală râsul ei gâlgâit, oprit doar să spună, ei, asta-i, vreau să văd! în timp ce el se îndrepta cu paşi mari spre fereastră, trăgea draperia, aducea din altă încăpere un aparat pe care îl aşeza pe măsuţă. Apoi a stins lampa care se afla într-un colţ şi preţ de o clipă camera a fost în întregime întunecată. Imediat a ţâşnit din aparat un şuvoi de lumină albă izbind într-un pătrat pe peretele din faţă, ca la cinematograf. Curiozitatea m-a trezit cu totul. L-am văzut cum opreşte muzica, mişcă un buton al aparatului şi pătratul de lumină albă s-a colorat brusc, într-un câmp verde, case mărunte cu acoperişuri roşii, un drum. Mi-am schimbat locul să văd mai bine.

„De unde-l ai? E un aparat foarte bun”, am auzit-o spunând.

„L-a adus puriu’ anu’ trecut, când a şi făcut excursia asta.” A schimbat cu mâna imaginea, a apărut un pod de metal întins ca un arc deasupra unei văi al cărei fund nu se vedea. „O sculă d-asta nu se prea găseşte pe aici”, a mai spus.

Era ca la sala de cinematograf a bătrânelului cu chelie lucitoare, doar o imagine mai mică şi lipsită de muzică, glasuri şi zgomote.

„Vezi mai bine de aici”, a zis, îndemnând-o să se aşeze într-un fotoliu de lângă măsuţă, alături de el. În timp ce schimba imaginea cu o mână, cealaltă i-a rămas pe marginea fotoliului în care ea se aşezase.

„Astea sunt încă de la nemţi”, i-a zis. „Mai pe urmă apar şi turnurile cu porumbei din Olanda şi tipele de care îţi povesteam, cu fustele alea haioase.”

Îi explica din ce oraş sau sat e fiecare poză, nume se străzi, obiceiuri, ca şi cum el ar fi călătorit. Îl asculta fără să scoată o vorbă, nici chiar atunci când el, povestind şi schimbând imaginile, îşi coborâse mâna, ca din întâmplare, de pe marginea fotoliului pe umărul ei. A întors doar capul spre el, nu i-a zis nimic şi nici nu i-a îndepărtat mâna. Vorbea, vorbea, şi câte o clipă, între imaginile colorate, reapărea pătratul de lumină vie şi albă.

„Dacă te plictiseşte ce-ţi spun, o să tac”, i-a zis.

„Nu, nu, continuă, e foarte interesant. Nu ştiam că te-a pasionat într-atât, încât să reţii toate amănunele astea. . . “

„Mi le-a spus bătrânu’ şi m-am uitat de o mie de ori la ele, să ştiu pe unde umblu când o să ajung acolo”, a continuat, întinzând mâna cu totul pe după umerii ei. O clipă s-a întors spre el, dar era cu spatele la mine, nu-i vedeam chipul. Nici acum nu i-a îndepărtat mâna şi nu înţelegeam de ce n-o face. El şi-a dres glasul, s-a apropiat mai mult de fotoliu, după care s-a aşezat pe braţul dinspre măsuţă al fotoliului, din nou cu mâna pe umerii ei.

Atunci s-a auzit soneria, zbârnâind lung, ca într-o casă goală. Am tresărit cu toţii. S-a oprit din povestit, a tras o înjurătură, a aşteptat o vreme, fără să se ridice, şi când soneria a zbârnâit din nou, ea l-a întrebat:

„Ce faci?”

Şi-a dres glasul, n-are cine să fie, a spus, dar soneria a zbârnâit din nou.

S-a ridicat, a aprins lumina, a oprit aparatul, a ieşit în hol. Rămăsese în urma lui o linişte grea, fără zumzetul maşinăriei de pe măsuţă. Fata îşi freca ochii cu pumnii.

Am auzit glasul care împingea vorbele prin pâlnie: „Ce răspunzi, bă, aşa greu?”

„Umblam cu diapozitivu’.”

Îi auzeam limpede, de parcă ar fi fost în aceeaşi încăpere.

„S-a făcut al dracu’ de nasol afară.”

„Păi de ce n-ai rămas acasă?”

„Ce zici, n-oi fi vrând să nu mă primeşti? Sau eşti cu vreo gagică?”

„Nu prea. Intri sau nu?”

„Hai că intru.”

Au şuşotit ceva de neînţeles, înainte să apară, unul după celălalt, în cadrul uşii.

„Săru’mâna, don’şoară. Ce plăcere…”, a zis cel înalt, apropiindu-se de ea, luându-i mâna şi ducându-i-o la buze, în clipa în care fata se ridica, întrebându-l pe cel gras:

„Unde mă pot retrage puţin?”

„Să-ţi arăt”, spuse burduhănosul ieşind cu ea din încăpere. Când a revenit, cel înalt i-a înfipt în piept o mână lungă şi o-soasă:

„Bravo, dom’le, zi aşa. Ia spune-mi repede, cât se pişă, te dai la ea, îţi cam place?! Vrei s-o regulezi? Chiar mai mult decât p-ailaltă…”

„Tu vorbeşti?”

„Acu pricep, era mai bine să nu vin. Căldurică, filmuleţ, băuturică, babacii plecaţi, îi tragem ş-un pătuc.”

„Taci dracu’ că te aude mutu!”

„Care…”

Întorcând privirea, m-a zărit ghemuit lângă perete, ascultându-i. A vrut să spună ceva, i s-a mişcat doar mâna lungă şi osoasă pe care o proptise în pieptul celuilalt, în cele din urmă a reuşit să îngaime:

„Ce caută ăsta aici?”

„Ea l-a adus.”

„Cum adică, ea l-a adus?”

„Cică l-a găsit pe scări. Era într-adevăr ud leoarcă.”

„Idiot eşti!”

„Ascultă, tu să nu mă…”

„Ba eşti cum îţi spun! Auzi! L-a găsit pe scări! Ce crezi că are de gând?”

„Habar n-am.”

„Eşti o mămăligă…” Abia atunci şi-a lăsat jos mâna pe care o proptise în pieptul celuilalt, s-a răsucit spre mine, m-a strivit cu privirea aruncată pe sub sprâncenele ridicate:

„Ce faci, bă, aicea?”, mi-a zis. „Nu crezi că ar trebui să te cam cari?” A aşteptat să fac vreo mişcare, îl priveam ca şi cum n-aş fi înţeles ce vrea. „Ascultă…”, dar atunci s-a auzit uşa şi a reapărut fata. S-a întors spre ea, mieros:

„Nici nu ştii câtă bucurie ne face să vă vedem, domnişoară.”

„Eşti amabil, mulţumesc.”

„Zău că nu-s gogoşi. Nu ţi-a spus nimeni până acum cât eşti de frumoasă?”

„Ba mi s-a spus”, i-a răspuns ea înţepată.

„Ce vrei să bei?”, l-a întrebat în acelaşi timp grasul.

„Orice. Domnişoara ce bea?”

„Şi eu tot orice. După ce-i umpli paharul amicului dumitale, continuăm cu fotografiile?”

„Pune, bă, şi nişte muzică”, a suflat iar pâlnia. „Poze-poze, dar licoarea asta alunecă altfel cu muzică.”

Cântecele obosite s-au auzit din nou şi imediat pătratul cu imagini colorate a reapărut pe perete. Alte străzi, cu oameni foarte blonzi, cu părul aproape alb, multe biciclete, câmpuri cu flori, râuri, bărci, un fel de turnuri cu aripi cărora le ziceau mori de vânt, canale, alte case şi străzi, o apă cenuşie, fără margini, care se pierdea în cer, foarte departe. Apoi pătratul de lumină orbitoare şi nimic altceva.

„Mai vreau”, a rupt ea tăcerea. „Nu mai ai? Îmi plac foarte mult. E ca şi cum aş călători eu însămi. E nemaipomenit să călătoreşti. Mi-am dat seama mai ales când am venit din Ardeal în oraşul ăsta al vostru urât mirositor.”

„Mai am o mulţime de casete”, i-a răspuns, cotrobăind într-un sertar. Ea şedea în fotoliu, aşteptând. Cel înalt se aşezase pe jos, în partea opusă mie, sprijinit şi el de perete, privind-o din faţă. O ţintuia cu ochii săi bulbucaţi prin sticla ochelarilor, dar ei părea să nu-i pese.

Pătratul de lumină s-a colorat iarăşi, cu păduri foarte verzi, coborând un povârniş.

„Nu ştiu de unde-i ăsta”, a spus grasul.

„Îţi zic eu, e de la noi”, a răspuns fata.

„Înseamnă că le-am încurcat, să văd mai departe.”

Pe perete au apărut câmpul meu, fata cu părul negru pe care şi-l alunga cu o mişcare bruscă de pe frunte şi cel gras, uitându-se la noi, râzând. Câteva clipe le-am auzit respiraţiile, grasul a făcut ochii mari, a deschis gura de câteva ori, fără un sunet.

„Asta-i soră-mea!”, a exclamat ea.

„Am greşit caseta, o scot şi pun altceva.”

Mâna ei l-a oprit. „Nu, vreau să le văd.” În acelaşi timp, am auzit câteva vorbe şoptite prin pâlnie „idiot eşti, bă”, dar nici unul le-a băgat în seamă.

„O să-ţi facă rău”, a zis grasul.

„N-o să-mi facă. Vreau s-o văd. Te rog. N-am văzut-o de ani de zile. Zău că nu-mi face rău.”

Câmpul meu a reapărut pe perete, cu salcâmii în floare într-o margine. „Fă mai clar, te rog”, i-a mai zis. Imaginea de pe perete s-a mai limpezit. O fotografiaseră în clipa în care vântul îi flutura părul şi făcea un semn cu mâna către aparat. În altă imagine apărea agăţată de gâtul unui bărbat pe care nu-l ştiam şi la picioarele lor şedea burduhănosul, cu capul dat pe spate, privindu-i. În alta era ea, bărbatul cu ochelari cu ramă subţire şi bărbatul pe care nu-l ştiam, care o ţinea pe după umeri, dar grasul lipsea. Apoi în pătratul de lumină a reapărut o biserică albă, văzută de departe, printre aburi şi pomi.

Nimeni n-a scos o vorbă mai mult timp. Îi urmăreau reacţiile.

„Asta-i tot?”, a întrebat într-un târziu.

„Da, nu mai am altele”, a zis grasul.

„Mai pune-le o dată. Când le-ai făcut?”

„Anul trecut.” Iarăşi un timp n-au mai spus nimic, urmărind fotografiile.

„Hai să ţi le arăt şi pe celelalte”, a zis grasul.

„Nu, nu mai vreau.” Şi după un timp: „Anul trecut, ai spus? Cum era? Povestiţi-mi, cum era?”

„Ce te-a apucat?”

„Vreau să ştiu. Văd că sunteţi amândoi în pozele astea. O cunoaşteţi bine. Ceilalţi cine sunt?”

„Tipul în blugi e un amic care-i student. Celălalt, un văr de-al lui, arhitect. Nu mai e niciunul pe aici. Au plecat amândoi.”

„Înţeleg.”

Grasul s-a ridicat şi şi-a turnat un pahar mare dintr-o licoare incoloră, pe care a dat-o pe gât. A oprit aparatul şi a aprins lumina.

„Povestiţi-mi, cum era?”

„Nu ştiu ce ai vrea să-ţi spunem”, i-a zis.

„Orice, tot ce ştiţi despre ea. N-am văzut-o de mulţi ani, nimeni nu ştie nimic sau nu vrea să-mi spună. Mai ales despre vara asta. Ce s-a întâmplat cu ea atunci când a murit?”

„De unde ai vrea să ştim noi?”, a spus cel înalt.

„Dar aţi fost aici, i-aţi fost prieteni!”

„E! Câte poze n-am făcut cu cutare sau cu cutare…”

„Asta-i altceva. Nu se poate să nu ştiţi nimic despre ea, sau despre ce dracu s-a întâmplat în duminica aia!…”

“Nimic”, i-au răspuns.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)