Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 26
Se lăsase întunericul foarte repede, cred că mai aveam zece, cincisprezece kilometri până în sat, veneam de la Brăila. Când plecasem, ningea liniştit, şoferul ne dăduse asigurări că nu-i nicio problemă, condusese el în condiţii cu mult mai rele, nu se anunţa vreme mai proastă.
Autobuzul înainta încet, să nu derapeze, sub stratul subţire de zăpadă era gheaţă. Cei mai mulţi moţăiau, eu mă gândeam că-ncep o nouă săptămână şi mai e destul până se termină iarna, nu-mi plac zăpezile, viscolele, viforniţele, gheţuşul, gerul, mi-ar plăcea să hibernez, ca urşii, să mă trezesc când dau viorelele, dar aud că nici ei nu mai sunt lăsaţi în pace, a intrat omul peste bârlogul lor în pădure, cine ştie ce grozăvii or să se mai petreacă în cincizeci de ani.
Eram vreo zece în autobuz, trei bărbaţi cu şoferul şi restul femei, cele mai multe bătrâne, încotoşmănate în şube de oaie sau pulovăre de lână groasă care duhneau a stătut, pe cap cu broboade înfăşurate de câte două ori, de-abia li se vedeau ochii şi gura. Şi cărau, fireşte, paporniţe burduşite habar n-am cu ce, n-am văzut în viaţa mea bătrână de la ţară să nu târască după ea vreo paporniţă.
Se făcuse foarte frig, ningea din ce în ce mai mai puternic, cu înverşunare, n-ar fi fost nimic dacă nu se pornea viscolul, aproape pe neştiute toate s-au înrăutăţit. Şoseaua nu se vedea nici la cinci metri, farurile nu reuşeau să străpungă perdeaua de fulgi atât de mari şi atât de deşi că păreau o ţesătură compactă, vântul vâjâia, spulbera şi învârtejea zăpada, o izbea cu forţă în carcasa autobuzului, clătinându-l, geamurile se acoperiseră cu gheaţă, nu mai vedeam nimic, doar prin parbrizul şoferului, măturat neîncetat la dreapta şi la stânga de ştergătoarele care scârţâiau, se mai ghicea prăpădul.
Suluri din ce în ce mai mari de zăpadă se rostogoleau pe şosea, duse ca fulgul de vânt, ca nişte fuioare albe, înlocuite de altele şi mai mari care le cotropeau, le nimiceau, se prăvăleau peste ele, şi peste acestea veneau altele şi altele. Se formaseră în câteva clipe guguloaie în mijlocul drumului, mameloane, gurguie şi gruie şi la sfârşit deluşoare adevărate, nu mai puteam înainta, motorul s-a opintit de câteva ori, apoi s-a oprit.
S-a lăsat o linişte cumplită, mugetul viforului se auzea înfiorător.
Asta e, a zis şoferul, trăgând o înjurătură,
ce-i, maică, l-a întrebat o bătrână care şedea mai în spate, n-auzise,
ne-am blocat, în morţii mă-sii, a răspuns bărbatul,
adicătelea rămânem în urgia asta, a dat să ştie o alta,
aşa se pare,
dă-i la motor, să pornească, ne-om duce noi,
am dat,
mai dă-i,
nu mai merge, mamaie, îl calez,
ce-i faci,
îl calez,
calezi, necalezi, dă-i înainte,
n-auzi, mamaie, că nu mai merge, s-a întors spre ea, enervat, unul dintre cei doi bărbaţi pasageri,
şi rămânem aicea, a fost întrebarea,
măcar până se mai linişteşte, a spus şoferul,
trebuie să fiu acasă, se sperie moşu meu, a insistat bătrâna,
nu e singurul care aşteaptă, dacă n-ajungem în seara asta, or să trimită mâine dimineaţă după noi,
maică, nu se poate, până mâine dimineaţă îşi dă sufletul şi eu la fel.
Ne uitam unii la ceilalţi, dacă nu se potolea viscolul puteam într-adevăr rămâne pe şosea până dimineaţă, dar între timp viscolul avea să aducă nămeţii peste noi cât casa, să ne acopere cu totul, să ne îngroape de nici să nu ne mai vedem, muream ca şobolanii asfixiaţi, sau dacă nu ne acoperea şi mai aveam vreo gură de aer se făcea tot mai rece, chiar dacă lăsa şoferul motorul pornit, i se termina până la urmă motorina, îngheţam, ne făceam sloiuri, ne găseau cine ştie când înţepeniţi, ca pe mamuţii descoperiţi prin taigaua Siberiei după cincizeci de mii de ani.
Măcar jumătate din cei din autobuz, oricum cei trei bărbaţi gândiseră ca mine, trebuia să acţionăm într-un fel, nu puteam aştepta,
să încercăm să te-mpingem, a sugerat unul dintre cei doi pasageri,
şoferul se gândea,
e ditamai autobuzul, nu sunteţi decât doi, nicio şansă,
la dracu, să vedem dacă merge,
şoferul se codea,
vă ajut şi eu cât pot, am intrat în vorbă,
s-au uitat lung la mine, cu gurile căscate, toţi trei,
domnişoară profesoară, a-nchis unul gura, se vede că mă ştia, asta-i treabă de bărbaţi, n-ai mata forţă,
sunt de acord, i-am răspuns, dar prefer să-ncerc, decât să îngheţ aici,
au zâmbit, aveam dreptate, hai să vedem,
am coborât toţi trei, înfofoliţi bine, ne-am dus cu greu în spatele autobuzului, în timp ce şoferul pornea motorul, ne-am aşezat doi pe-o parte, unul pe alta, parcă eram nişte furnici lângă talpa unui elefant, unul a strigat, toţi la trei, a început să numere, abia îl auzeam în mugetul viforului, mai mult îl ghiceam şi-am început să împingem, o dată, încă o dată, încă o dată, nu se mişca nimic, o luam de la capăt, o dată, încă o dată, încă o dată, autobuzul a săltat o jumătate de metru în faţă, de parcă ar fi trecut peste un hop, a mai făcut asta de vreo două, trei ori, dar s-a înţepenit din nou, degeaba împingeam. Şoferul a oprit motorul.
Cel care venise cu ideea ne-a făcut semn să ne întoarcem în autobuz.
Nu merge, a spus când ne-am aşezat la locurile noastre.
Eram lac de sudoare.
Domnişoară, ai ceva forţă, mi-a spus unul dintre bărbaţi, dar nu e treabă pentru mata.
I-am zâmbit strâmb.
Ai vreo lopată, l-a întrebat celălalt, mai tânăr, pe şofer,
am două, una mare şi una mai mică,
e bine,
am şi vreo două scânduri,
e şi mai bine, s-ar putea să fie nevoie, să calce roţile,
părea că vorbesc păsăreasca pentru bătrânele care se uitau când la unul, când la altul, cu buzele strânse,
s-o facem, a zis cel care întrebase primul, ridicându-se de la locul lui din faţa mea.
Şoferul i-a spus să meargă în spate, omul a găsit cele două lopeţi aşezate pe jos, între scaune, s-a întors cu ele, a deschis uşa cât să coboare cei doi, viscolul a năvălit înăuntru cu suluri de zăpadă,
închide repede, am auzit strigătul de afară, să nu blocheze uşa,
şoferul a reuşit s-o închidă, îi vedeam prin parbriz pe cei doi cum s-au dus în faţa autobuzului şi au început să dea zăpada din şosea spre margini, nici n-apucau s-o arunce, se aşeza alta la loc, şedeau cu picioarele larg desfăcute, să se proptească în pământ, altfel i-ar fi dat peste cap vântul, dar şi aşa de-abia şedeau mai mult cocârjaţi, se clătinau în toate părţile ca nişte sălcii, de-abia au reuşit să netezească un metru în faţa autobuzului, să niveleze un mamelon, înaintau ca melcul şi după ce eliberaseră cât de cât o porţiune, o pală de vânt grozavă a aşezat exact în faţa motorului un muşuroi de zăpadă şi mai mare, bărbaţii au dat exasperaţi din mâini, s-au întors în autobuz.
Nu merge, a spus cel mai în vârstă, curgeau apele pe el, gâfâia, mesteca mărunt din buze, sigur înjura, nu voia să-l auzim toţi.
Se lăsase tăcere din nou. Începea să se facă din ce în ce mai frig, vântul pătrundea în autobuz prin încheieturile uşilor vechi.
Cam pe unde suntem, îl întrebă pe şofer bărbatul mai tânăr,
am mai avea opt, zece kilometri,
înseamnă că suntem cam în dreptul Rublei, a spus el după o pauză lungă de gândire,
ceilalţi doi s-au uitat insistent la el,
doar n-oi fi vrând să te duci până acolo, a izbucnit şoferul,
poate trebuie, i-a răspuns tânărul,
e moarte curată, pe vremea asta,
şi dacă stăm aici e moarte curată,
dar măcar mai avem o şansă, i-a retezat-o şoferul. (va urma)
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
