Vânzoleală de nedescris

„Colonia (aproape ca un blues)” – 24

Pe nepusă masă, s-a transmis într-o seară de la cort la cort vorba că trebuie să strângem şi să plecăm a doua zi. Hotărâseră să dea drumul apelor mai devreme, adică pe nepusă masă, cum făcuseră cu două luni în urmă. Nu-mi venea să cred că trecuseră două luni, demult nu mai ţineam numărul zilelor. Dar apăruseră semnele că se întâmpla ceva şi disciplina dinainte se risipea.

La cină au venit mai puţini.

N-avea nimeni chef de vorbă.

Nu s-au mai adunat la taifas în cortul bătrânului cu părul albastru.

Era prima seară când sfrijitul Laviniu n-a mai dormit cu noi, venise doar să ne dea vestea şi plecase cu lucrurile proprii îndesate într-un rucsac pe care-l săltase pe umăr. A fost ultima oară când i-am văzut dinţii galbeni şi laţi ca de cal. Dacă plecase fără să-i pese, însemna că acum avea voie şi nu mai încălca vreo interdicţie. Nu mi-a trecut prin cap să-l întreb cum îl pedepsiseră pentru că ne lăsase în dorul lelii cu vreo două luni în urmă.

M-am foit toată noaptea, aţipeam şi mă trezeam speriat că se va petrece ceva şi e bine să nu pierd, dar în jur era liniştea rotundă cu care mă obişnuisem, spartă de sforăiturile îndepărtate sunând ca un zumzet din corturile vecine. În faţa cortului nostru pâlpâia felinarul ştiut.

Încă nu se luminase de ziuă, când am auzit cum începe să plouă, liniştit, ca un ţârâit de greieri.

Apoi, în scurt timp, un pufăit şi tors mecanic.

M-am trezit şi am scos capul afară.

Era o vânzoleală de nedescris. Într-un trailer uriaş care pufăia ca un animal enorm şi prea gras, oameni în salopete aşezau butoaiele de plastic pentru apă, instalaţiile de duşuri, paturile de campanie ale fiecărui cort şi saltelele făcute sul, măsuţe peste măsuţe, containere cu fel şi fel de instrumente răspândite până atunci prin corturi.

Aproape toate corturile fuseseră strânse, femei şi bărbaţi cu glugi pe cap alergau cu saci menajeri în spinare pe care-i aruncau într-o maşină de salubritate, copii adormiţi se târau încolo şi-ncoace, chipurile dând o mână de ajutor, un tractor târa după el o greblă care strângea morman toate deşeurile, veceurile ecologice fuseseră ridicate într-o remorcă, mai rămăseseră vreo două la locul duşurilor, poate pentru întârziaţii care mai voiau să facă o baie, câteva rulote îşi ambalau motoarele pregătite să urce costişa.

Aproape nimeni nu vorbea.

Şi aproape toţi îmbrăcaseră haine de ploaie albastre, străvezii, cu glugă, de-abia le mai vedeam chipurile, păreau o armată de extratereştri, cum mă înspăimântaseră în prima seară.

Începuse să plouă din ce în ce mai tare, bătea un vânt cald, dar nu ştiu ce-i grăbea mai mult pe oameni, ploaia sau dorinţa să se întoarcă la casele lor.

Când au venit nişte bărbaţi să ne dezmembreze cortul, ne-am luat valiza şi ne-am aşezat la coada celor care nu plecau cu rulotele, ci urcau pe scara fixată în pontonul motelului, spre microbuzele care-i aduseseră, aliniate în parcare. Era de parcă abia acum plecam într-o excursie.

Gardul de sârmă ghimpată din jurul scării dispăruse. Probabil era aruncat în vreun camion.

Ne-au dat şi nouă pelerine de ploaie, acum arătam exact ca ei.

Ne topeam printre ei.

A durat ceva până am urcat pe mal, era o coadă uriaşă.

Cred că se făcuse ora prânzului.

Tata a încercat să-i salute pe câţiva, nu i-au răspuns, de parcă nu l-ar fi auzit. Doar rotofeiul chel pe care îl luasem de şef s-a apropiat şi i-a strâns mâna lui tata, după ce-mi ciufulise mie părul. De sub gluga albăstrie ieşea cupa încovoiată a pipei stinse, pe care şi-a prins-o într-o mână cât i-a spus câteva cuvinte:

– Cred c-aţi făcut o treabă bună. M-am uitat aseară pe hârtii. Marfă, nu glumă! M-am mai gândit la ce-aţi spus. Nimic nu schimbă lucrurile. Dar tot nu mă opresc. Am pierdut o avere încercând să aflu, a mai spus rotofeiul, dar nu-mi pare rău. Presupun că ştii că lumea asta vine aici pe banii mei. Or să vină şi la anul.

Nu-nţelegeam. Dar oricum nu-nţelegeam multe.

Am ajuns sus printre ultimii şi la scurt timp s-a auzit vuind un semnal ca de sirenă, de câteva ori, şi pe urmă am văzut cum năvălesc apele în lac. Era un spectacol terifiant, vârtejuri care înghiţeau totul, eram convins că aud şi un muget ca de animal feroce. Mi s-a făcut pielea de găină.

• Nu mai sta atâta în ploaie, mi-a strigat tata. Hai să plecăm!

Am urcat în maşina noastră după ce ne-am îndesat lucrurile în portbagaj, am lăsat pelerinele de ploaie unei fătuci apărute în uşa motelului şi ne-am pregătit de plecare. Începea să plouă din ce în ce mai tare, ştergătoarele îşi făceau cursele bezmetic.

Am ieşit din parcare, am lăsat în urmă motelul şi ne-am continuat drumul spre cabana lui Muki. Ploua din ce în ce mai tare, torenţial.

Mă cuprinsese o tristeţe inexplicabilă. Abia aşteptam să-l văd pe Muki, dar îmi părea rău că plecam din vatra satului strămutat.

Mi se ridicase un nod în gât, nu puteam spune o vorbă, îmi simţeam inima încleştată. Nu mai încercasem demult atâta emoţie.

N-am fost atent deloc la drum, nu ştiu când am ajuns. Mi s-a părut o clipă. Mă mai gândeam dacă să le povestesc despre aventurile incredibile prin care trecuserăm, viaţa la cort, şcoala de joc, zborul peste lac, prietenul care picta şi mă învăţase că nimic nu e mai de preţ decât să spui adevărul.

Eram convins c-o să rămână amândoi cu gura căscată.

Eram convins că n-or să înţeleagă.

Eram convins că nu mă vor crede.

Când am ajuns, în foarte scurt timp, ne-a întâmpinat Drobeta, înfometată ca de obicei.

N-am apucat să spunem mare lucru. Kindi ne certa de mama focului că ne-aşteaptă de două zile, nu dădusem niciun telefon, în timp ce ea se dădea de ceasul morţii, temându-se că am păţit ceva. Mă arunca în ceaţă.

• Două zile? am întrebat.

– Păi, nu trebuia să veniţi acum două zile? Când a început să plouă.

Poate voia să spună acum două luni. Am întrebat altceva:

• Plouă de două zile?

– Voi de unde veniţi? Nu-mi amintesc să mai fi fost un august atât de câinos.

N-a insistat, prea ocupată, întâi să ne pună în mâini câte o ceaşcă cu ceai fierbinte, apoi să aştearnă masa cu fel şi fel de bunătăţi ardeleneşti, cum îi e obiceiul. N-am insistat nici eu, mi se păruse prea furioasă.

De fapt, nu ştiam ce să-i mai răspund.

Şi mă simţeam brusc mort de foame.

După câteva ore, spre seară, când ploaia încetase la fel de brusc cum se pornise, am coborât treptele grădinii ce ducea spre lac, privind apele învolburate care se ridicau văzând cu ochii. Deja o oglindă de apă tulbure se întindea de la un mal la altul şi cât puteai vedea în depărtare. Drumurile pietruite dispăruseră, degeaba încercam să întrezăresc pe unde fusese cortul nostru, unde erau zidurile prăbuşite ale bisericii, cioturile văruite de copaci, deluşorul pe care fusese ridicat cortul şcolii.

M-am întors în cabană.

– Ce tot bălmăjeşte taică-tău de şedere în corturi pe fundul lacului? Ce poveste a mai scris de data asta?

– Nu-i poveste, am zis, uitându-mă la tata şi aşteptând să-mi întărească vorbele.

Dar el tăcea.

• Voi v-aţi înţeles să ne prostiţi!

N-avea rost să-i spun mai multe, îi era imposibil să mă creadă.

Am cerut telefonul să vorbesc cu mama. Mă aşteptam să mă facă cu ou şi oţet. Dar ea s-a arătat doar încântată să mă audă şi mi-a spus repede că fusese plecată cu o prietenă două zile de-acasă, uitase să-şi ia telefonul cu ea şi dacă sunasem între timp îmi făcusem poate griji.

• Două zile? am întrebat.

• Măcar două zile să am şi eu vacanţă!

Se întâmpla ceva ce n-aveam cum să desluşesc, poate o să-mi explice tata mai târziu. Mă întrebam cui o să mai povestesc eu toate câte mi se întâmplaseră şi să nu creadă că fabulez ori scriu o carte.

A plouat fără încetare până seara târziu.

S-a oprit pe neaşteptate.

Am dormit într-o odaie căptuşită cu lemn, mirosea a brad, auzeam veveriţele cum ţopăie pe acoperiş. M-a cuprins moleşeala şi m-am trezit când soarele strălucea. Începuse o altă zi minunată şi fierbinte.

I-am lăsat pe toţi trei să sporovăiască, m-am dezbrăcat şi m-am aruncat în piscină. Am plutit o vreme, pe urmă m-am întins la soare pe pontonul care se prelungea în lac. Era atâta linişte în jur că mi se părea că alunec într-un vis.

Mi-am amintit tot ce se întâmplase în ultimele aproape două luni, furtuna, extratereştrii, corturile risipite pe lacul secat, sfrijitul şi grăsunii lui gemeni, cele şase profesoare de joc care puteau să fi fost numai două, bătrânul secular cu părul albăstriu şi brăţări sunătoare, lungana în rochie roşie în stare doar de intrigi, băiatul cu şuviţe de păr decolorate de soare, primăria şi maldărele de documente vechi pe care tata încerca să le desluşească, pictorul care nu se oprea din vorbit. Erau toate atât de vii în mintea mea, tot ce făcuseră şi spuseseră erau atât de intense că nu se putea să fi fost un vis. Dar nu înţelegeam cum trecuseră pentru ceilalţi doar două zile. Eram convins că, dacă aş fi povestit, n-aş fi fost crezut. Lumea s-ar fi uitat la mine ca la un puşti care fabulează. Nu pricepeam de ce tata nu-mi sărea în ajutor, pe el lumea l-ar fi crezut. Era adult.

Pentru o clipă am avut un gând aiuritor. Poate că nici tata nu mai credea ce se întâmplase. Poate şi el de îndoia de tot prin ce trecuserăm.

Gândul ăsta m-a întristat cumplit. Mi se părea nedrept. Cine-a trăit ce-am trăit noi n-are dreptul să se mai îndoiască de ceva. Nu mi se părea doar nedrept, eram revoltat, cu atât mai mult cu cât începeam să înţeleg că n-o să mai pot convinge pe nimeni de dreptatea mea. N-aveam nicio dovadă, nimic palpabil, nu adusesem cu mine nimic din şederea pe fundul lacului alături de oamenii aceia minunat de stranii. Iar acum era prea târziu să mai iau ceva.

M-am ridicat în fund pe marginea pontonului. Nu vedeam nimic în apa care se unduia la picioarele mele. Se făcuse teribil de cald, ca în zilele dinainte pe care nu mi le recunoşteau. Abia de tulbura o adiere frunzele copacilor de pe mal.

Mi-am aruncat privirea roată pe malurile lacului, peste apele care se liniştiseră. Niciun zgomot nu răzbătea de la cabanele de pe partea cealaltă. Am înconjurat de câteva ori cu privirea malurile lacului, de jur împrejur ca şi cum aş fi vrut să recunosc ceva. Sălcii peste tot se aplecau bogate spre oglinda apei. Nu numai sălcii.

Am crezut că văd copacul. Părea să fie arinul mai bătrân decât mine şi Pavel la un loc. Nu eram prea sigur.

M-am aruncat în apa lacului şi am înotat voiniceşte spre malul opus. Obosisem când am ajuns. Am rămas mult pe mal, stând în fund, să-mi recapăt suflul. Am privit în jur. Aveam emoţii. Mi-era teamă de ce-o să aflu.

Pe urmă am intrat din nou în apă şi m-am apropiat de trunchiul arinului. Nu desluşeam nimic. Mi-am ţinut respiraţia, am coborât sub oglinda apei şi am pipăit trunchiul copacului. Pe toate părţile. De câteva ori. Am simţit scrijeliturile. Cercul. Cele două litere. Am ţâşnit la suprafaţă să respir. Am coborât din nou sub oglinda apei, de astă dată cu ochii deschişi, şi am reuşit să văd literele, tulbure, dar nu mă puteam înşela.

Erau literele pe care le scrijelise cu câteva zile în urmă.

– sfârșit –

Şimon, iulie 2014

Foto autor: Cristina Țurlea