Un unchi la închisoare

Cincizeci de ani – 6

Însă până la urmă tot am plecat la Brăila în clasa a zecea de liceu, ultima, să mă pregătesc pentru facultate.

Cred că între timp am uitat că doriseră să scape de mine ca de o nepoftită, unchiul şi mătuşa erau oameni grozavi, mă ajutau la lecţii, dar mă şi lăsau să fac ce voiam, mi se părea nemaipomenit cum şedeau ei de vorbă cu mine de la egal la egal, mă simţeam o domnişoară în toată firea şi eram mândră de mine, convinsă că în toate aveam un merit. Trăiau într-o casă în apropierea Dunării, cu o grădină mare în care îmi plăcea să stau să învăţ, auzeam greierii, dar şi clipocitul valurilor, uneori era umezeală, alteori prea mult soare, dar nu le poţi avea pe toate perfecte pe lume, şi pe seară sau după ce se lăsa întunericul, casa răsuna de muzică şi mă întorceam grabnic înăuntru să-l văd pe unchiul cum cântă la pian, în timp ce mătuşa îi întorcea notele. Voiam să nu se mai termine, dar fireşte că se termina şi prima partitură, se termina şi a doua, şi atunci unchiul îşi aprindea tacticos o pipă şi se afunda în fotoliu, casa se umplea de miros de tutun parfumat, nu mă deranja. Unchiul avea o singură regulă pe care n-o încălca niciodată, mâncam la ore fixe, după care fiecare făcea ce pofteşte, el se aşeza în fotoliu cu o cafeluţă în faţă şi îşi aprindea pipa, eu mă duceam din nou în grădină să învăţ, se întuneca târziu. Dar în multe seri venea câte un felcer grăbit de la spital, apăruse o urgenţă şi unchiul pleca să opereze pe cineva, îl aşteptam amândouă îngrijorate, uneori eu adormeam, mătuşa rămânea în holul cel mare citind cărţile ei franţuzeşti, cu tava cu clondirul cu coniac pregătit pentru unchiul, care dădea pe gât un păhărel, două, după care abia atunci cânta la pian măcar câteva minute, oricât de târziu ar fi fost. Dacă dormeam şi eram prea obosită să mă duc în hol să-i privesc, cântecul intra în visul meu şi-l colora.

Am vrut să învăţ să cânt la pian,

nu laşi pregătirea pentru facultate, a întrebat mătuşa,

cum s-o las, am exclamat eu,

şi ştim doar noi două, e un secret,

grozav,

aşa că atunci când făceam pauze ori mă dureau ochii, ori voiam să mă destind puţin, o rugam să cântăm, ne aşezam amândouă pe scăunele, am desluşit notele, am învăţat pe dinafară câteva cântece, cred că le mai ştiu şi astăzi, niciodată nu mi-am propus mai mult.

Mătuşa Clelia avea două pasiuni, cărţile franţuzeşti şi hainele, niciuna nu s-a prins de mine. Cărţi franţuzeşti noi nu mai găsea, nici măcar la talcioc, le recitea pe cele rămase dinainte de război. Hainele însă şi le putea permite în continuare, oricâtă sărăcie era în jur, avea o cameră uriaşă ca un dulap în care se aliniau pe umeraşe rânduri de pardesie şi rochii, pentru fiecare anotimp, bluze, fuste, cămăşi împăturite pe rafturi, cu sutele, cufere cu lenjerie, nici la magazin nu vedeam atâtea haine pentru femei, dar continua să-şi comande, avea de decenii o croitoreasă a ei, trebuie să-i dau o pâine şi femeii ăleia, zicea, ce s-ar face pe vremurile astea fără clientelă, uluitor era că nu le îmbrăca aproape niciodată, când mai mergea rar la spital era sobră, aproape în uniformă, nu ieşea decât rareori altundeva. Dar după ce m-am mutat la ei, a chemat-o pe Gherghina, fă-i nişte rochii fetei ăsteia, a spus, mi-au luat măsurile şi asta a fost tot, nicio probă, nicio altă discuţie, am crezut că a uitat. În geamantanul de carton cu care venisem la Bucureşti, am descoperit îndesate trei bluze, două rochii de iarnă şi două de primăvară pe care nu le probasem niciodată.

Înainte să dau examenul de intrare la facultate, unchiul a fost chemat la spital într-o seară, nu s-a întors în noaptea aceea, nici a doua zi, mătuşa a aflat că nu fusese o operaţie, ci o discuţie cu nişte tovarăşi care-i reproşau că salvase viaţa cuiva care nu trebuia salvat, pentru că fusese legionar sau ceva de genul ăsta, unchiul se certase cu oamenii aceia, el nu face politică, el salvează vieţi, dar poate nu toate vieţile trebuie salvate, i-au spus, pentru mine toate vieţile trebuie salvate, a insistat unchiul, chiar şi când sunt duşmani ai poporului, l-au întrebat, nu ştiu ce e un duşman al poporului, a zis el, un duşman al poporului poate fi acela care salvează viaţa unui duşman al poporului, i-au spus, cel care i-a relatat toate astea mătuşii a mai zis că unchiul le-ar fi râs în nas, cum puteţi fi atât de stupizi, i-ar fi întrebat, şi le-ar fi sărit ţandăra, dar eu nu cred că omul fusese de faţă, întrevederi dintr-astea nu au loc cu martori, oricum discuţia sigur a fost mai lungă, nu ştiu dacă mătuşa n-a vrut să-mi povestească sau nici ea nu aflase mai mult, la sfârşit nu l-au mai lăsat să plece,

nu ne putem duce să întrebăm ce-i cu el, insistam eu a mia oară,

unde să ne ducem,

la spital, la colegii lui,

am fost,

la primărie, la miliţie,

ridică toţi din umeri, nu ştiu sau nu vor să spună,

dar n-a făcut nimic rău, am strigat eu,

parcă mai contează asta,

dar ce contează, eram eu nedumerită,

mătuşa nu ştia sau nu era sigură că înţeleg, se ţinea tare, dar pricepusem că era destul să întorc capul sau să mă duc în camera mea şi izbucnea în plâns,

voiam să am o putere mare să aflu şi să schimb lucrurile, să schimb lumea, mi se părea totul anapoda, tata la început, unchiul acuma, părinţii altor colegi despre care aflasem că fuseseră trimişi să sape la canalul spre mare şi pe urmă nu se mai auzise de ei,

fapt e că unchiul a ajuns la închisoare, nu ştiu de ce, nu ştiu nici acum de ce şi cât am mai stat la Brăila n-am mai auzit pianul, îmi lipsea, mai ales că trecuse vara şi se întuneca mai devreme.

Absenţa lui m-a ambiţionat să învăţ, voiam să-l fac mândru, am reuşit să intru la facultatea de biologie cu bursă, habar n-am cum m-aş fi descurcat altfel. Uitasem de medicină, dar toţi au fost mulţumiţi că am reuşit. Înainte să plec la Bucureşti, mătuşa m-a rugat să nu vorbesc nimănui de unchiul meu, e mai bine, spunea, sunt vremuri cumplite, n-are rost să fii oprită din drum, tu eşti fata lui taică-tu, care e pensionat de boală, nu le vorbi şi de rude, nu le cunoşti, nu ţi-ai văzut rudele de mult, poate niciodată.

Mi se părea că trădez, dar aşa am făcut.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: nightflier.deviantart.com)