Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 10
Primul sfârşit de săptămână a fost cumplit.
Adormisem cu gândul să fugim de pe fundul lacului şi n-am visat decât grozăvii pe care nu le mai ţin minte. M-am liniştit abia spre dimineaţă, când am căzut lat. Habar n-am cât am lenevit în pat, m-am trezit auzindu-i pe tata şi pe sfrijit discutând lângă intrarea cortului, şezând pe scăunele mici pliante.
– Ce facem azi? am întrebat după ce am înfulecat sanviciul de la cantină.
Au ridicat amândoi din umeri.
– M-aş duce la ai mei, a spus într-un târziu sfrijitul Laviniu. Băieţii îmi duc dorul şi vor să stea şi cu mine. A căzut pacostea asta pe capul meu. Dar e bine să nu se afle.
– Du-te liniştit, omule, din partea mea, zise tata, căinându-l. N-am înţeles de ce te obligă să stai cu noi, de parc-am fi infractori. Nu văd nici cum ne-ai putea împiedica să facem ce dorim, doar să-i alertezi pe ceilalţi.
Eram intruşi între oamenii aceia care hotărâseră să fim urmăriţi, să nu fugim cumva, să nu facem ceva împotriva lor. Nu ştiu ce-am fi putut face. Mi se părea caraghios, dar sigur era cel din urmă lucru care să ne uimească.
Pe neaşteptate, Laviniu ne lămuri:
– S-a întâmplat cu cinci ani în urmă să apară un bărbat care nu era dintre noi. A fost primit cum se cuvine, dar a dispărut după o săptămână şi s-a dovedit că era un ziarist care a umplut o foaie de ziar cu două reportaje aiuritoare cum că am fi o sectă şi nu ştiu ce experiment plănuim în taină. Nu ştiu ce-a fost în capul lui, poate doar voia să-şi vândă mai bine foaia de scandal. Dar devenisem peste noapte periculoşi. Abia ne-au dat permisiunea să revenim pe fundul lacului în anul următor, a fost nevoie să semnăm toţi capii de familie câte o declaraţie. De atunci am hotărât să fim cu ochii-n patru, să supraveghem orice nou venit. Dacă nu-l puteam împiedica să vină, măcar să nu mai poată pleca înaintea noastră, să rămână cu noi până la sfârşit. Dacă voia să ne bălăcărească, s-o facă după ce plecam şi noi. S-a mai stabilit ca unul dintre noi să fie mereu în preajma lui, prin tragere la sorţi. Înţelegi, n-am vrea să se mai repete ce s-a-ntâmplat.
Mă uitam la el cât de amărât şi de convins părea, dar măcar înţelegeam de ce stă cu ochii pe noi. Dar tot nu mi-era de ajuns.
– Sigur mă pot duce la ai mei? a întrebat, temător, după altă vreme.
Tata n-a făcut decât să dea din cap. Părea bucuros să-i facă un bine.
Bucuria mea era şi mai mare. Nici n-a plecat bine şi i-am cerut tatei s-o ştergem şi noi. M-a privit mustrător, nu era nevoie să mi-o spună, sunt convins că se întreba ca şi mine cum să plecăm, doar mai încercasem şi fusese în zadar. Mă îndoiam că ştia de ultimele mele tentative.
Era simplu, am insistat eu, urcam scara pe care coborâsem în prima zi, ne luam maşina şi dispăream. Cine să ne împiedice? Ne lăsam hainele în cort, să nu bată la ochi.
Sunt convins că nici el nu era încântat să rămânem în colonie. Problemele sfrijitului erau în fond problemele sfrijitului. Nu se putea ca tata să nu cedeze.
Am umblat o vreme aiurea, ca şi cum ne-am fi plimbat, fără vreo treabă, să-l derutăm pe cel care ar fi stat cu ochii pe noi. Era la fel de cald ca în zilele dinainte şi mi s-a părut că suntem singurii care umblăm bezmetici prin arşiţă. Ne-am apropiat de scara pontonului pe care coborâsem în prima dimineaţă, în urmă cu cinci zile. Spre surpriza noastră, scara era înconjurată, la distanţă de un metru şi ceva, de un gard de sârmă groasă, cu ochiuri mari, ca un fel de poartă, mai înaltă de statul unui om, ferecată cu două lacăte grosolane. Am zgâlţâit zdravăn gardul bine fixat în doi piloni de oţel, n-aveam cum să-l desfacem. Nici nu-l puteam sări, deasupra erau numai ghimpi. Mă uitam la scara aflată de partea cealaltă, la nici două braţe depărtare, la care nu puteam ajunge în niciun fel şi abia mi-am oprit lacrimile.
– Nu-l putem tăia? am întrebat înciudat.
– Cu ce?
Se prăbuşea cerul pe mine.
M-am întors furios spre marea de corturi şi am ameninţat inconştient cu pumnul. În clipa următoare am înlemnit. Dinspre corturi îmi făcea un semn asemănător Ovidiu, băiatul de-o vârstă cu mine care-şi pusese în cap să scrie povestea lunilor din acea vară. Şi care, probabil ca nu piardă nimic din ce se petrecea, era cu ochii-n paişpe. L-am urât pe loc. Povestea pe care intenţiona s-o scrie nu putea fi decât una oribilă.
– Ne-a văzut, i-am spus tatei.
– N-aveau cum să nu ne vadă, a spus el, calm. Şi n-are nicio importanţă dacă ne-au văzut. Ne plimbam doar. N-am făcut nimic rău.
Sunt sigur că nu era resemnat, doar avea alte planuri.
Ne-am întors alene. Mi-am vârât mâinile în buzunare, de parcă aş fi ieşit la o plimbare. Nu ştiu pe cine îmi închipuiam că păcălesc.
Până să ajungem în dreptul corturilor, povestitorul pitic dispăruse.
L-am întâlnit în schimb pe bărbatul care îmi păruse şef în prima zi, răsturnat într-un şezlong de lemn cocoţat pe un fel de podium la vreun metru înălţime, ca un fel de tribună. Îşi acoperise chelia cu o pălărie de pai, pipa înconvoiată din colţul gurii arunca meduze de fum. Pe podiumul lat pe care şedea relaxat, mai erau vreo trei şezlonguri goale. Am fost convins că îşi ţine acolo adunările şi că de la înălţimea aceea vedea totul de jur împrejur, până departe.
Ne-a salutat când am ajuns aproape.
– Am montat gardul de sârmă ghimpată să nu mai intre nimeni, a spus, fără să-l fi întrebat ceva.
Ne văzuse şi ne oferea o explicaţie.
Tata nu i-a răspuns, nu cred că ar fi avut ce-i spune. Însă bărbatul a adăugat:
– V-am spus că nu se poate pleca două luni. Şi înainte ca tata să deschidă gura, s-a grăbit să ne anunţe: Laviniu n-a făcut bine că v-a lăsat singuri. O să fie pedepsit. Ştia.
Apoi a ridicat o cărtice deschisă pe pulpa piciorului şi a început să citească sau asta părea să facă, dându-ne de înţeles că nu mai avea ce ne spune. Ne-am văzut de drum.
Laviniu a apărut abia către seară, n-a apărut la prânz la cantină. Era cătrănit. Tata nu l-a întrebat unde a fost, nici ce a păţit, i-a spus doar
Îmi pare rău.
– N-aveţi nicio vină, a şoptit sfrijitul, trântindu-se în pat.
– Ce vor să-ţi facă?
– Nu trebuie să ştiţi.
S-a întors cu spatele la noi şi n-am mai deschis niciodată subiectul. Între atâtea mistere, mai apăruse unul.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
