Stelian ȚurleaCrimă la Torino – 27
Sunt revoltată! revoltată! revoltată!
Am crezut că numai acasă dau peste minciuni şi nedreptate, dar e la fel peste tot, trebuia să-l cred pe tata.
S-a încheiat recluziunea şi în dimineaţa următoare mi s-a dat voie să intru în vila Nababului. M-am aruncat în braţele bărbatului meu, copleşindu-l cu săruturi, deşi aveam un cui împotriva lui, pe care voiam să-l lămuresc cât mai repede, mă înnebuneşte să mă frământe ceva nerezolvat, chiar şi o suspiciune. Un majordom bătrâior m-a invitat în sufragerie, o bucătărie mai mare de fapt, trebuia neapărat să gust din bunătăţile pregătite special pentru mine, ştiau că vin, le spusese George, n-am putut refuza. Roiau în jurul meu două fetişcane care nu ştiau să-mi spună decât prego, prego, şi o vârstnică mare cât uşa, dar simpatică foc, semăna cu bunica în zilele ei bune, înainte să dea boala peste ea, mă tot complimenta,
sunteţi mult mai frumoasă decât ne-a spus conaşu George,
le vorbise tuturor de mine.
Am gustat ceva, nu se cădea să-i refuz, dar le-am spus pe şleau să sunt nerăbdătoare să-mi văd bărbatul, au zâmbit cu subînţeles, nu-mi păsa, mai ales că m-au condus cu alai la uşa lui, parcă erau în peţit şi abia acolo, după ce-am intrat, l-am acoperit cu sărutări. Ardeam să fac dragoste cu el, îmi împărtăşea dorinţa, pentru că în mai puţin de un minut eram în pat şi până acolo ne lăsasem una câte una hainele, ca în basmul cu Hans şi Gretel, şi când a sfârşit, epuizat, i-am şoptit la ureche,
spune-mi acum tot ce ai pe conştiinţă.
S-a ridicat într-un cot,
ce-ţi veni? a zis.
Am aflat câte ceva, am spus,
despre ce?
tu să-mi spui
chiar nu-nţeleg!
Era atât de grav şi convingător, că am început să pun la îndoială ce aflasem, cum o sedusese el pe Laura, care venise ispăşită să-mi ceară iertare, ca o bună prietenă ce se afla, că s-a culcat cu bărbatul meu şi s-o pedepsesc, dacă mi se pare necesar, iar acum el îmi spune că nu se-ntâmplase nimic. Dar o voce afurisită îmi şoptea: vezi că bărbaţii mint de îngheaţă apele şi nu spun adevărul niciodată.
Suntem căsătoriţi de atâta timp că nu mai e nevoie să vorbim mult, citim în mintea celuilalt, a spus,
şi ce-ar trebui să citesc?
ce-ar trebui să citeşti?
eu te-am întrebat! Ai avut o aventură?
Mă privea atât de uluit, atât de intens, că parcă îi auzeam, într-adevăr, gândurile. Ce să-i răspund? gândea. Dacă nu răspunde, ce aveam să cred? Dacă nu răspunde imediat, să nu-şi caute cuvintele potrivite, cum aveam să mă uit la el? Mi s-a făcut brusc milă de chinul lui, i l-am curmat spunând,
cel puţin aşa zice Laura.
S-a destins, vizibil.
Laura fabulează, a spus.
Eşti sigur?
Absolut sigur! Pe cine crezi?
Pe tine.
Deci Laura fabulează.
Aşa să fie, am spus.
M-am lipit de el, l-am înconjurat cu braţele pe după umeri, mă agăţam ca o liană. S-a topit. Chiar mă înşelase cu Laura şi acum reuşea să şteargă povestea până şi din memoria lui?
Şi în timp ce eram înfăşurată în jurul lui ca o liană, l-am auzit povestindu-mi în ureche, în şoaptă, am pierdut începutul sau poate nici n-a fost, mă temeam că dacă-l caut sau stau să-l înţeleg, pierd şi restul amintirii, care era mai mult decât o amintire, şi m-am lăsat pe valul vorbelor:
adormisem de nenumărate ori pe podeaua sau pe covorul camerelor lor, studente şi femei nemăritate, mândre că aduseseră acasă un ziarist, nu cred că-şi zicea vreuna c-a pus laba pe mine, mai curând era orgoliul că mă uitasem la ele, niciuna frumoasă, dar eu le alesesem din masa mare şi acum mi se ofereau, iar eu uitam de ele dimineaţa şi niciuna n-avea curajul să mă mai caute, pentru că nu le spusesem nicio vorbă de iubire, dar toate astea s-au spulberat pur şi simplu când ai apărut, parcă nu mai văzusem femeie, n-a fost nevoie să mă străduiesc să le uit, mi s-au şters pur şi simplu din memorie, mintea mea era goală pregătită pentru tine şi aşa a rămas şi aşa o să rămână,
era atât de fermecător, de ireal, de fabulos ce auzisem, înşirarea aceea de cuvinte fără capăt care sigur mi se adresau mie, încât l-am strâns şi mai tare, ca o liană puternică, l-am vârât în mine şi-am rămas nemişcaţi, convinsă că tot ce auzisem în zilele dinainte fuseseră scorneli otrăvite, nu ştiu cât am rămas nemişcaţi până la o explozie pe care n-am mai avut-o vreodată, de când fac dragoste cu el, am ţipat că m-am speriat şi eu însămi.
După ce m-am liniştit, l-am auzit vorbind din nou,
mi-a dispărut romanul,
m-am desprins încet de el, speriată,
nu-nţeleg, am spus, cum a dispărut?
Pur şi simplu, a dispărut. După seara în care ea spune c-am avut o aventură. Nu cred că l-am şters din greşeală.
Eşti sigur?
Foarte sigur. Mi s-a mai întâmplat să-mi dispară câte un text, dar niciodată unul atât de mare. Era romanul scris la Bucureşti.
Se potrivea perfect.
De unde ştii?
L-am citit. Te superi?
Ştiam că citeşti tot ce scriu. Nu mă ascund.
Eşti disperat?
Am fost câteva ore. Îl mai aveam pe stick. M-am obişnuit să-mi transfer totul pe stick.
Era bun.
Este bun. Am schimbat foarte mult şi a ieşit şi mai bun. După ce-am citit dosarul morţii Mariei Grapponi, care trăise în România, în Banat, într-un sat de lângă Lugoj, mi-a trecut prin cap c-a ucis-o mafia română. Le-am spus celorlalţi ce vreau să fac şi-au râs. Eşti nebun, ziceau, ce mafie română la Torino visezi? Vrei să ne faci ţara de râs? Crezi că e un juriu de jurnalistică?
Avea dreptate să se teamă de juriu. Nu i-au râs în nas, dar erau ofuscaţi la culme că scria despre o mafie română la Torino care-o răpise pe Maria Grapponi. Mai ales membrii care aveau rădăcini româneşti erau indignaţi. Voiau un roman poliţist, nu science-fiction, i-au spus. Doar comisarul Giovanni Nolte era încântat şi i-a dat votul. Ceilalţi au ales-o pe Laura.
Mă chinui de câteva ore să citesc copia cărţii ei. Sunt revoltată! revoltată! revoltată! E aproape cuvânt cu cuvânt ce citisem la Bucureşti, când mi-am băgat nasul în computerul lui George. Fireşte, fără gangsteri români, ba chiar fără gangsteri deloc, o poveste clasică, o iubire gen Romeo şi Julieta, în care un rival gelos se răzbună nebuneşte, dispare, nu-l mai prinde nimeni vreodată. Ce citisem la Bucureşti era aidoma, fără final, iar ce i se adăugase era anost. Fără vlagă. Dar nu puteam demonstra în niciun fel că era o carte pe care o citisem cu o lună mai devreme.
Pe măsură ce citesc, o urăsc pe Laura şi ştiu că n-o să public niciodată vreun volum de versuri cu ea, nici n-o să-mi mai treacă prin cap s-o fac.
George e trist. Dezamăgit. Dezumflat. Distrus. Ce-a scris el e de-o mie de ori mai bun. Nu vrea să facem scandal. Nu vrea să spună c-a fost furat. N-o să-l creadă nimeni, are dreptate.
Îl cred eu. O să fac dragoste cu el toată noaptea, chiar şi mâine dimineaţă, ca să fie frânt, epuizat, fără pic de vlagă, să nu-i pese de nimic la ceremonia de premiere.
Îl iubesc.
(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)
