Un plan uriaș

În absența tatălui – 10

Prima parte a planului nostru decursese perfect, urmărisem mai multe seri la rând cum se face schimbul între soldaţii care asigurau paza gheretei şi notasem pe hârtie orele exacte, care nu se modificau cu niciun chip, ne îmbrăcasem amândoi în pantaloni lungi, chiar dacă ne era cald, dar eram convinşi că doar aşa păream mai mari, ai mei erau albaştri, ai lui Fane, roşii, se vedeau la fel de întunecaţi seara, cămăşile erau închise la culoare şi neapărat cu mâneci lungi, ne mânjisem feţele cu funingine pe care o adunasem de sub plita sobei din bucătărie, pe cap ne îndesasem nişte băşti, Fane venise cu ideea să ne luăm căciulile de iarnă cu urechi, că arată mai ruseşti, dar m-am împotrivit categoric, chiar şi cu basca simţeam că mor de cald şi începuse să-mi curgă transpiraţia din părul capului înainte să plecăm, numai dungi o să-mi lase pe frunte,

mai dă-ţi o dată cu negreală, mi-a zis Fane,

şi atunci a fost prima greşeală, că l-am ascultat, m-am dus în casă să-mi mai umplu mâna cu funingine şi m-a văzut frate-miu, care nu se culcase, cum credeam eu, în prima clipă s-a speriat, dar m-a recunoscut imediat,

ce-mi place, a strigat, unde te duci, merg şi eu,

n-a fost chip să-l las acasă, a-nceput să bocească, zbiera la un moment dat de credeam că se aude până-n stradă,

vii o dată, îmi striga Fane din pragul casei, o să se schimbe garda curând,

aşa că n-am avut ce face, l-am mânjit şi pe frate-miu cu funingine pe faţă, şi l-am luat cu mine, aşa în pantaloni scurţi cum era,

ăsta ce caută cu noi, a-ntrebat Fane pe bună dreptate,

nu pot fără el, o să zbiere pân-o să scoale strada,

nu-ţi dai seama că e o piedică, protesta Fane, o să ne strice tot planul,

dar am plecat toţi trei, mergeam repede, eram în întârziere, frate-miu era ultimul, abia ţinea pasul şi, în liniştea în care mergeam, l-am auzit spunând cât se poate de clar

n-o să fiu o piedică.

Am ridicat din umeri şi eu, şi Fane.

Planul prevedea să stăm la pândă în spatele unor brăduţi din părculeţul cu bustul lui Caragiale, de lângă bulevardul cu castani, de-acolo puteam vedea foarte bine momentul schimbării gărzii la ghereta din apropiere, când inspectasem locul în serile dinainte ne potriveam perfect sub poalele unuia dintre brazi, nu ne-ar fi zărit nimeni nici din stradă, nici din părculeţ, acuma eram trei şi fără nicio îndoială pe unul dintre noi l-ar fi văzut oricine şi ne-ar fi putut lua la întrebări,

ţi-am spus eu, a scrâşnit Fane,

dar l-am rugat să stea potolit, nu trece nimeni pe bulevard şi soldaţii n-au nici o treabă să se uite în direcţia noastră,

a verificat şi Fane şi mi-a dat dreptate şi ne-am pus pe aşteptat, nu mai era mult.

Planul mare era să facem ce nu îndrăznise şi n-avea voie să facă nimeni din oraş, să trecem pe trotuarul din faţa caselor cu ofiţeri ruşi care se nimeriseră să fie chiar pe bulevard, peste drum de biserică şi de liceul Sfinţii Petru şi Pavel, care nu se mai numea aşa de câţiva ani, de când se terminase războiul, sau poate mai târziu, n-am întrebat niciodată, câteva case dintre cele mai frumoase şi mai mari fuseseră ocupate de ofiţerii ăştia care ridicaseră în faţa lor, pe trotuarul lat cât o stradă, gherete să-i păzească, deşi nimeni nu le ameninţase vieţile şi nu se pomenise ca vreun străin să fie măcar caftit în oraşul nostru, mai ales dacă era şi militar, asta însă n-avusese vreo importanţă, iar de ceva vreme nu aveai voie nici măcar să treci pe trotuarul acela, prin faţa caselor, trebuia să traversezi pe partea opusă şi de fiecare dată când mă duceam la şcoală eram obligat să fac un ocol, mi se părea nedrept. Învăţam la şcoala de băieţi nr. 1 din spatele liceului şi-a bisericii, veche de peste o sută de ani, tot acolo învăţase şi cel care avea statuie în părculeţ, eram mândri de asta, printr-o minune nu fusese atinsă de nicio bombă în timpul războiului. O singură dată îndrăznise Costin să treacă prin faţa soldaţilor sovietici, cu şapca trasă bine pe urechi, dar nu numai că l-au întors din drum, dar îl şi urecheaseră bine, după două ore încă îi ardeau urechile şi înjura cu lacrimi în ochi. Făcusem pariu cu Radu c-o să fiu în stare să trec,

nu te cred, spunea, îţi rup ăia picioarele, o să te caci pe tine de frică, sau vin peste noi la şcoală şi-o păţim cu toţii,

n-au nici un drept să facă asta, a sărit şi Fane, eu merg cu el şi ţin pariul,

merg şi eu, s-a băgat Tudor,

dar Fane i-a retezat-o pe loc, dacă suntem mai mulţi de doi, n-o să mai avem nicio şansă, sigur ne văd şi ne opresc înainte să facem un pas, aşa că stai la rând,

avea dreptate, i-a dat dreptate şi Tudor, erau însă mai mulţi care ar fi vrut să ne însoţească, deşi le cam tremurau fundurile, nu se ştia niciodată dacă nu primeam vreun pat de armă pe cocoaşă, sau ceva mai rău, mai ales băieţii care locuiau de aceeaşi parte a oraşului ca mine şi Fane erau revoltaţi că trebuie să ocolească o groază, şi atunci Tudor a venit cu altă idee, întotdeauna avea idei pentru care îl invidiam,

vă faceţi planul şi vă duceţi numai voi doi, iar noi aşteptăm de partea cealaltă, în dreptul bisericii şi vă susţinem,

mi se părea aiuritor de-a dreptul să avem şi spectatori, am bătut de îndată palma,

dar să nu vă treacă în cap să vă grozăviţi înainte de-a ne face noi treaba, le-a zis Fane, le atrageţi atenţia şi ne băgaţi în belea,

nu, dom‘le, ne facem că ne plimbăm şi noi ca oamenii, doar e voie, vedeţi să nu fie prea târziu,

n-o să fie, le-am zis eu, cam la o oră sau două după ce se întunecă.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)

(sursa foto: citynews.ro)