Un personaj fabulos

Crimă la Torino – 22

Ce personaj fabulos! Era interesantă şi Silvana, dar Lucia e fabuloasă.

M-am bucurat atât că mi-am găsit intact manuscrisul, fie şi nedactilografiat, că am scris nebuneşte în continuare, întrecându-mă pe mine însumi, depăşeam norma, şi când am recitit, am fost uimit şi mândru de ce ieşise din peniţa mea, i-am dat spre seară să bată la maşină, în fine, la computer, îi aşteptam a doua zi reacţia, am cinat, am băut pe îndelete o sticlă de chianti minunat, în faţa ferestrei spre grădină, îmbrăcat în halatul coniac să mă apăr de răcoare şi mă gândeam intens la următoarele capitole, după ce ştersesem, încântat, aproape jumătate din schema fixată cu pioneze pe perete. Atunci a apărut, era spre miezul nopţii.

Ce minunat scrii, a spus, nimic altceva.

O priveam cum se unduie prin încăpere, în rochia uşoară, colorată şi străvezie, sub care nu avea nimic, sărea în ochi când trecea prin dreptul veiozei, nu i-am răspuns, voiam să văd ce doreşte, îmi putea comunica şi a doua zi că mi-a bătut textul. Parcă mi-ar fi ghicit gândurile.

Nu numai că am bătut ce rămăsese de la signora Silvana, a spus, ci şi ce era nou, şi pe urmă am citit tot ce fusese mai înainte, să înţeleg şi n-am putut să nu vin să spun cât de minunat este. Vreau să fiu şi eu un personaj!

Abia după ce a turuit vorbele astea, de parcă i-ar fi fost frică să n-o dau pe uşă afară şi n-apucă să le spună pe toate s-a aşezat în fotoliu, încrucişându-şi picioarele, cu o lentoare greu de suportat, ca în filmul celebru cu Sharon Stone. Mă privea şi probabil arătam bătut în cap ca Michael Douglas, dar mult mai scăpătat. Cu o mână îşi aşeza după o ureche părul căzut pe obraz, într-un gest care nu se mai termina.

Vrei un vin? am întrebat, neştiind ce să-i spun. Nu mă aşteptam la ce auzisem.

A dat din cap, prinzându-şi buza de jos între dinţi, cum mai făcuse când o văzusem prima oară. Sorbea vinul cu înghiţituri mici, îşi lingea cu vârful limbii picăturile rămase pe buze. O priveam atât de intens şi eram atât de excitat că era imposibil să nu înţeleagă. Nu ştiu când ne-am trezit în pat, despuiaţi. Era minunată. Demult nu mai întâlnisem o femeie cu un trup atât de armonios. Când am terminat, n-a fugit speriată la baie, s-a cuibărit lângă mine, şoptind că vrea să mai rămână.

Rămâi cât vrei, am spus.

Vorbeşte-mi de tine, am mai spus.

N-am fost atent la nimic din ce-mi spunea, cu vocea de fumătoare înrăită, mă simţeam destins şi rege, probabil am adormit, m-am trezit că mi-o sugea, nu mi se mai întâmplase de mulţi ani, am răsturnat-o pe spate şi am pătruns-o din nou, mi-a venit în minte o nouă imagine livrescă, din Sexus, în timp ce pompam în ea ca Miller în clipele lui bune,

Doamne, ce bărbat, o auzeam şoptind, fireşte vorbe pe care le spusese şi altora, nu eram naiv, dar admit că mă excitau.

Pe urmă am adormit de-a binelea, m-am trezit singur, la ora la care mă trezesc de zeci de ani, oricând m-aş culca, mi-am făcut jogging-ul, mi-am băut cafelele, m-am certat cu Laura, potrivit ritualului, am scris şi aşteptam să vină după pagini.

A apărut ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, rece, dar la fel de seducătoare, am citit împreună ce dactilografiase, impecabil, am complimentat-o, a roşit, i-am dat paginile noi,

mai vorbeşte-mi de tine, i-am spus,

chiar vrei asta? a întrebat, precaut,

de ce ţi-aş cere-o?

şi-a strâns mâinile căuş sub bărbie, ca un copil,

chiar vrei să ştii?

vreau.

Fireşte că am făcut şi amor.

A plâns când mi-a adus paginile în care apărea un personaj cu numele ei.

Ce personaj fabulos! Cu un frate mort într-o cursă de automobile la Monza, altul abia întors din Legiunea Străină şi dornic să plece din nou, după ce îi va fi făcut ei un rost. Îi găsise o slujbă în echipa Nababului, dar încă nu-l întâlnise pe Nabab. Nu vorbea de părinţi, ca şi cum n-ar fi existat, sau era un subiect dureros, nici de şcoala ei, dar se vedea că e citită, voia să pară că n-are trecut, sau şi-l inventa, mă amuza că vrea să fie altcineva decât este, dar la urma urmei puţin îmi păsa, dactilografia fără cusur, se regula dumnezeieşte şi-mi oferea subiect pentru un personaj mustos, cu ce-mi imaginam eu aveam să-l fac de neuitat. Un roman cu două dive care se luptă pentru un bărbat şi între ele pentru o moştenire picată din cer, nu ţineam minte să se mai fi scris asta sau, dacă s-a mai scris, romanul meu avea să fie diferit. Chiar nu mă mai interesa Maria Grapponi. Sunt scriitor adevărat, ce mama mă-sii, nu vine nimeni să-mi impună mie un subiect, scriu ce-mi place. Povestea cu Maria Grapponi mi se părea lipsită de importanţă, am eliminat-o, o să fac adevăratul roman poliţist cu o crimă la Torino. Cu două femei diferite, am personajele, amândouă incapabile de crimă, dar bănuite până-n ultima clipă, şi pe sute de pagini ajungi să le crezi în stare de orice. N-o să fie nimic din ce scriu Laura Mogan şi George Vişinescu, ăştia nu sunt scriitori adevăraţi, cel mult nişte condeieri. Un scriitor trebuie să inventeze o lume în care oricine ar vrea să trăiască. În lumile inventate de ei, mie nu mi-a venit niciodată să trăiesc, nici măcar în cele din cărţile pentru care au luat premii. Vând iluzii.

Dar nu pot să vorbesc despre asta cu ei, nici de istoria filmului, nici măcar despre monştii romanului poliţist, pe care-l ridică în slăvi fără să-i ştie istoria. Mi-a ajuns. M-am săturat. Din fericire, nu încearcă să şi escrocheze, sunt oneşti în micimea lor.

(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)