Stelian Țurlea 
Martorul – 10
După un timp, maşina părăseşte şoseaua pentru un drum lăturalnic, mai întortocheat. Trece pe lângă un sat, străbate un câmp mirosind a lucernă, pâlcurile de arbori răzleţi se fac mai dese. Într-o zare îmi pare că disting una din rafinăriile acelea urât mirositoare.
Părăsim din nou drumul, pentru unul îngust, neasfaltat, nici măcar pietruit, care înaintează străjuit de o parte de arbori noduroşi. Când şirul lor se încheie, cu un ocol larg maşina se apropie de o casă cu acoperişul verde. Opreşte.
Ne dăm jos. Îşi întind cu toţii oasele. Fac şi eu la fel.
Câmpul se aşterne jur-împrejur, până foarte departe, cu o linişte ameţitoare. Umbra norilor care se fugăresc pe cer mângâie capetele firelor de iarbă.
Vântul îmi fluieră în urechi, uşor răcoros, în timp ce inspectez locurile. Până foarte aproape de o casă se leagănă o întindere de tulpini băţoase de ricin, cu flori mărunte şi galbene, în care plutesc maci întârziaţi şi ofiliţi, ciulini cu frunze albicioase şi ţepoase şi măciulii vinete-cafenii, ierburi cu frunze păroase, buruieni zemoase, cu miros amar. Dincolo de tulpinile de ricin, se îndoaie de suflarea vântului paiele aproape uscate ale câmpului de grâu, cu spicele grele de boabe aproape coapte. Câţiva arbori rătăciţi, bolnavi de noduri, cu coroană bătrână şi fără formă, sunt aruncaţi la întâmplare pe câmpul ce se vălureşte uşor către zarea sprijinită, într-o linie nesigură, pe şirul de piloni cu fuiorul lor de sârme electrice.
Urcat pe o buturugă bine înfiptă în pământ, ca un semn, văd în cealaltă parte a drumului şi a casei doar tulpini de porumb crude, cu frunzele verzi săgetând spre cer, pălării mici de floarea soarelui, răsărite curioase deasupra întinderii verzi, lujere cărnoase, pline de bube verzui şi puf târându-se printre cuiburi, încercând să se caţere pe tulpinile nesigure cu dovlecii şi pepenii lor încă necopţi, braţele anemice şi nemişcate, acoperite cu zdrenţele decolorate ale unei arătări care a fost cândva o sperietoare. Drumeagul nepietruit, care trece alături, cu urme vechi şi nesigure de roţi groase, se pierde, mult mai departe, lângă o pădurice vineţie şi în marginea unei îngrămădiri de case mărunte şi fără culoare, probabil un sat.
Dincoace de drumeag, pământul, bătătorit în unele locuri, uscat şi plin de crăpături, e acoperit cu iarbă sălbatică, deasă, stropită cu fire rare de păpădie, iarbă înghesuită până sub zidurile casei cu acoperişul verde. Streşinile coboară mult, ocrotind albul murdar al zidurilor şi brâul negru-vânăt care înconjură casa la rădăcina ei. Ferestrele cu ochiuri mărunte şi giurgiuvele cafenii au marginile conturate cu o dungă verde, ştearsă de vreme. Trei sau patru trepte de lemn gros urcă într-un cerdac întins cât faţa casei, cu stâlpii din lemn ciopliţi în forme acum tocite şi înnegrite. Alături, alte trepte, mai multe, coboară în pământ către o uşă lată încinsă cu un drug de fier prins cu un lacăt pământiu de rugină. Umbra unui vişin lipicios pare o arătare de coşmar pe zidul şi uşa lată a pivniţei. Mai încolo, ca la o respectuoasă distanţă, un hambar din scânduri, fără fereastră, cu o uşă imensă, închisă cu un drug de fier ruginit fixat într-o lamă de fier ca un căuş. Îl ridic cu destulă greutate, trag de uşa care scârţâie ascuţit şi pătrund înăuntru. În lumina cernută prin crăpăturile subţiri ale acoperişului, văd că ar putea fi un grajd sau o magazie, cu scândurile pereţilor unse cu catran, mai multe unelte îngrămădite într-un colţ, în altul un butoi cu doage lipsă, pânzele de păianjen în care sclipeşte lumina puţină îmi spun că nimeni n-a intrat acolo de mult. Înaintez încet, ferindu-mă de pânzele de păianjeni, până în clipa în care îngheţ la o mişcare din spatele butoiului, de unde ţâşneşte printre picioarele mele o umbră cenuşie ce se pierde afară. Când ies din magazia sau grajdul de lemn las uşa întredeschisă, cu drugul ridicat într-o poziţie nesigură, gata să se prăbuşească.
Fata cu părul negru şi lung alerga pe câmpul cu ricin, culegând flori. Îi călca pe urme deşiratul cu ochelari cu ramă subţire. I-am privit preţ de câteva clipe cum se opresc, vorbindu-şi de foarte aproape, parcă s-ar fi îmbrăţişat, cum îşi reiau salturile printre florile mărunte şi galbene. Nu pot avea decât dispreţ pentru neputinţa de a-şi închide în ei simţirile şi de a respira liniştea din jur.
Mă întorc spre ceilalţi, legănându-mă, cu capul dat pe ceafă şi mâinile la spate. Au întins o pătură galbenă cu dungi roşii pe care s-au aşezat, cu picioarele strânse sub ei. Beau dintr-una din sticlele aşezate pe iarbă. Dintr-un aparat mic şi negru se aude o muzică la fel cu cea de aseară, sunând foarte nervos, uneori violent. Nu mă bagă nici unul în seamă, dar mă aşez pe o buturugă, nu departe de ei, privindu-i.
Îmi reîncep jocul cu mâna întinsă pe care urmăresc umbrele fugărite de lumină. Când soarele scapă din nori, mă arde în creştetul capului şi o căldură adormitoare îmi mângâie pleoapele. Ceilalţi doi se reîntorc alergând şi strigând de departe, cu multe flori sălbatice şi bătute de vânt în amândouă mâinile. În timp ce le povesteşte ceva, gâfâie şi râde, alungându-şi părul de pe frunte cu un gest brusc al capului, apoi cu mâna. Atunci sânii mici şi ascuţiţi ca două pere îi tresaltă, împungând în rochia vişinie cu buline albe. Nu-i privesc numai eu. Mişcările îi sunt agitate, îi pot observa muşchii cum îi pulsează sub pânza subţire lipită de trup. Îi simt mirosul de iarbă şi săpun, uşor dulceag.
E un parfum care îmi place.
(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)
(sursa foto: windofcolours.wordpress.com)
