Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 3
Am ajuns acasă târziu. Destul de stors. Nu voiam decât să mă trântesc pe pat și să-nchid ochii. Noroc că nu m-a întrebat nimeni nimic. Nici n-aș fi spus, doar nu era să divulg un secret, să nu iasă ca lumea până la urmă și să-mi râdă toți în nas. Când aveau să se mai lămurească lucrurile, nicio grijă, o să-mi fac eu reclamă. Parcă nu știți că Popeye are și el o personalitate?!
Cine nu mă cunoaște ar trebui să citească aventurile alea pe care le-am avut eu, Baronu și Vladian la mare și se va lămuri. Acuma toată lumea mă știe cu numele ăsta de Popeye, nici n-are rost să mai spun cum mă cheamă. O vreme, după ce a apărut cartea aia care mai că nu ne-a făcut de râs, am fost celebrități, simțeam cum se uită lumea la noi curioasă, mai că nu ne băgau în borcane să ne ducă la muzeu sau să ne plimbe cu circu prin sate. Puștii erau înnebuniți să stea în preajma noastră, ne imitau vorbele și gesturile, mai mare caraghioslâcu. Pe urmă s-au obișnuit sau s-au plictisit și ne-au lăsat în apele noastre și în vremea asta am terminat școala și-au început necazurile. Sau cel puțin pentru mine au început.
N-am avut noroc, asta e. Baronu a intrat la facultate și acum se dă mare. Bi-Bi, la fel. Vladian a cântat un timp într-o formație, până a dat în zodia bună și-a întâlnit un critic muzical de bine care i-a spus cum să facă; ascultându-l, a intrat la o școală de artă. Iar în timpul ăsta, pentru că-mi lipsiseră paișpe sutimi la notă, eu am îmbrăcat frumușel uniforma și m-am dus să apăr țara. Nici nu vreau să-mi amintesc de vremurile fericite în care am învățat să trag cu pușca, să mă scol înaintea cocoșilor, să mă târăsc prin băltoace, să fac de planton în ger și să mă gândesc la nemurire în superba singurătate a unui bulău. Nu de alta, dar iar m-ar înduioșa până la lacrimi soarta mea și-a altor amărâți care visaseră mai înainte că ei au să stăpânească lumea numai ce-or deschide gura.
Și dacă tot începuseră să apună vremurile de aur, nu era să fie trimiterea mea la armată ultima ispravă a acelor ani. S-au gândit unii arhitecți veniți de pe alți coclauri și nesimțitori la tradiția și istoria orașului să-i schimbe fața. Înțeleg să-i mai dea un alt centru, să mai construiască ici-colo câte-o casă, că maidane destule rămăseseră acoperite cu buruieni încă de la război, ba chiar să dărâme coșmeliile de la mahala pe care mai că nu le spulberau vifornițele, dar nici așa, să radă stradă după stradă, de parcă și-ar fi pus în gând să construiască un oraș dintr-alea americane cu străzi drepte și paralele, ca o tablă de șah. Să nu ai și tu, acolo, o linie curbă, să-ți încânte privirea, un părculeț, un pomișor, o casă mai dărăpănată care să-ți amintească de străbunici. Unde-ți întorci ochii, doar blocuri, vesel colorate, ca niște cutii de chibrituri la expoziție, între care mișună plozii jucând șotron în drumul mașinilor.
Să nu mă întristeze prea tare, ai mei îmi scriau la armată cu discreție cum se apropiau ca un căpcăun paralelele și perpendicularele de străduța noastră, precedate de buldozere claxonând radios. Pe urmă, nicio știre un timp, începusem să cred că oamenii făcuseră sfat și aleseseră un primar de-al nostru, nu vreun venetic insensibil la tradiția noastră de republicani. Dar nu întotdeauna e Vinerea Mare. Iar corbul în zadar se spală, că negreața tot nu și-o pierde. M-a trezit din naivitate adresa nouă și, când mă gândeam că nu-i decât o păcăleală, a venit și descrierea apartamentului din noul bloc, vârât între altele cu nimic deosebite, parcă anume făcute să pierzi un ceas până la-ntorsu-acasă.
Până la urmă tot eu le-am ridicat moralul bătrânilor, scriindu-le între două plantoane scrisori simțite care să le deschidă ochii și să le-alunge necazul: prea mare era spațiul de dincolo și doar n-o să ne petrecem toată viața ștergând praful din trei încăperi în care într-adevăr era loc să întinzi o masă ca lumea; mie mi se urâse, ca și lor, să tot stric în fiecare dimineață câte o cutie de chibrituri ca să aprind focul în sobele mari de teracotă, pe când dincoace nu trebuia să te îngrijești de lemne, căldura îți venea de-a gata prin calorifer; e adevărat că în curtea aia a noastră exista o magazie cu mii de scule, un coteț cu câteva găinușe, uneori și-un purcel, și-o palmă de pământ pe care creșteau hrean, ceapă și zmeură, dar toate astea le poți cumpăra fără durere de cap de la piață, iar între atâtea scule zău că ți se încurcau degetele și nici nu vedeam la ce-ar fi fost necesare când poți căuta un mecanic sau un instalator pe care-l convingi că nu trebuie să-ți ia juma’ de leafă pentru că a strâns un șurub și a înlocuit o garnitură.
Singura părere de rău era după oțetarul ăla de-o sută de ani, cu trunchiul enorm, care arunca o umbră cu miros ușor înțepător. Precis că nimeni n-avea să-l îngrijească și-or să-l transforme în buturugi.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
