Stelian Țurlea 
În absența tatălui – 6
Nu ţineam minte să mai fost atâta lume la noi în casă, câteva zile un du-te-vino ameţitor, unchi şi mătuşi pe care nu-i mai văzusem de amar de vreme, pe unii nici măcar nu-mi aminteam că-i mai văzusem, veneau câteva ore, sau o zi, voiau neapărat să-i spună ceva mamei şi plecau repede, părea să nu le pese că pe ea n-o prea interesa ce-i spuneau ei, obosise ascultându-i, avea cearcăne, tocmai atunci îşi începuse serviciul. Nu ştiu ce tot aveau să-i zică. Dar când a venit bunicul din partea mamei, m-am bucurat, adusese gutui, nuci şi poame uscate după care eram mort, dar mă cam mira venirea lui, ştiam că pleacă rar de-acasă şi acuma străbătuse atâta distanţă şi neanunţat, m-a bătut pe umăr, cum avea obiceiul,
ce mare te-ai făcut, mi-a spus, eşti flăcău acuma,
pe fratele meu mai mic l-a ridicat în mâini şi l-a aruncat sus de tot, mă temeam, ca întotdeauna, că n-o să-l prindă, dar l-a prins şi fratele meu mai mic gâlgâia de râs, aş fi vrut să mă arunce şi să mă prindă şi pe mine, dar trebuia să-mi iau gândul de la o bucurie ca asta, mă făcusem într-adevăr măgădău mare, doar îmi spusese că am ajuns stâlpul familiei, când s-a mai văzut să arunci în aer stâlpul familiei.
Dar ştiam c-o să mă plimb cu bunicul în oraş pe un traseu anume, cât de rar venea, tot făceam drumul ăla, voia să vadă dacă se schimbase ceva, voia să-şi amintească ceva, nu mi-a spus niciodată, cât mergea la pas, întorcând capul într-o parte şi-n alta, povestea despre casele pe lângă care treceam, de vârsta lui sau şi mai bătrâne, şi dintr-una în alta ajungea să-mi vorbească despre război, nu cel din urmă, ci primul, de întregire a neamului, la care participase şi el şi unde îşi pierduse un ochi, şi de unde se întorsese cu un ordin purtat de fiecare dată când pleca de-acasă şi nu se ducea la lucru, mama îmi spusese că era cât pe ce s-o păţească cu vreun an în urmă pentru medalia asta, se trezise un neisprăvit să întrebe cum de umblă cu medalia regească în piept, oare pentru asta şi-a vărsat sângele clasa muncitoare, o fi zis-o de mai multe ori, până l-au săltat pe bunicul şi l-au luat la întrebări la miliţie, unde a rămas două zile, spre disperarea bunicii care habar n-avea ce se întâmplase cu el, dar acolo, povestea mama, se nimerise un miliţian mai mare al cărui tată primise acelaşi ordin, nu ştiu dacă după aceeaşi luptă sau dacă îl cunoscuse pe bunicul, dar miliţianul ăla le-a frecat ridichea ălorlalţi ca unor proşti ce erau, incapabili să deosebească o medalie de erou al neamului de una dată de curva aia de rege pentru cine ştie ce prostii, zicea, aşa că l-au eliberat pe bunicul care a continuat să poarte ordinul, fără să se mai ia careva de el. Nu ştiu de ce îmi povestea despre război numai atunci şi numai când mergeam pe străzile alea pe care sunt sigur-sigur că urmărea ceva, dar mă interesa mai puţin asta, eu aşteptam cu nerăbdare să-l ascult, era singura dată când puteam pune oricâte întrebări voiam, la toate îmi răspundea, mă simţeam atât de mândru de mine că o dată i-am cerut să-mi agaţe şi mie ordinul în piept, şi a făcut-o, atunci l-am văzut de foarte aproape, o cruce mică cu capetele în treflă, smălţuită în albastru, cu marginile de aur şi în centru cu litera F scrisă din aur şi cum se scrie, şi văzută în oglindă, o clipă am simţit că-mi frige pieptul şi că toată lumea mă priveşte cu respect, n-am să uit niciodată, bineînţeles că era o părere, nimeni nu se uita la mine, dar bunicul mi-a luat-o repede, după ce mi-a strâns mâna,
trebuie s-o meriţi, spunea,
şi chiar n-aveam cum să protestez, ce merite aveam eu, aşa că îl îndemnam,
zi mai departe,
şi bunicul continua şi târziu mi-am dat eu seama de ce-mi povestea despre vremuri de glorie, când toate în jurul nostru erau urâte, cum zicea, dacă el avusese noroc, trebuia să spună ce fusese acolo şi de ce luptaseră oamenii ăia, d-aia îmi povestea, şi chiar avusese noroc, odată m-am apucat să citesc numele scrise pe monumentul eroilor cu vulturul în cap, din mijlocul satului lui, obosisem citind, alături de jumătate din cei care îşi aveau numele înscrise acolo bunicul luptase în izmene la Mărăşeşti, ăia îşi lăsaseră oasele acolo, el, doar un ochi, babele spuneau că l-a ocrotit Maica Domnului, că era om bun şi nevestele celor morţi îl tot puneau, vreo doi ani după ce se întorsese de pe front, să le zică cum muriseră bărbaţii lor, şi bunicul inventa poveşti grozave de vitejii, de fiecare dată altfel şi mai complicate, dar femeile nu protestau, erau convinse că aşa se întâmplase, doar că memoria îi mai juca feste bunicului care inventa totul, pentru că, în toiul luptei, cu gloanţele vâjâindu-i la urechi şi îngrozit c-o să-şi piardă şi el viaţa, nu stătea să se uite la ce făcea nea cutare sau nea cutare şi să ţină minte, doar că era convins că, dacă muriseră acolo cu faţa spre duşman, însemna că luptaseră şi că dacă fuseseră citaţi de ofiţeri, chiar făcuseră fapte de vitejie şi femeile asta trebuiau să afle, iar cei care mai cârteau s-au liniştit mai târziu când ălora li s-a scris numele pe monument, doar nu ridicase regele monumentul degeaba. Şi cât timp bunicul îmi povestea, mă uitam fascinat la găvanul adânc, pe care niciodată nu şi l-a acoperit cu vreo bucată de postav, cum făceau piraţii, aveam impresia că mă absoarbe, că mă pierd, mă şi speriam, mă scuturam brusc şi-mi dădeam seama că, pierdut ca într-un vârtej, nu mai auzisem ultimele vorbe, dar nu se cuvenea să-l pun să repete.
Dar de data asta plimbarea cu bunicul a fost scurtă şi nu mi-a mai povestit nimic, i-am cerut s-o facă,
după ce scapă tac-tu, mi-a răspuns, avem altele pe cap acuma,
şi am încuviinţat, cu toate că nu înţelegeam o iotă.
(din romanul ”În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)
