Un jurnal pentru ea

Iubire interzisă – 3

21 noiembrie

Fusesem îndrăgostit de tine. Maria. Ţin minte că şedeam la o fereastră a Universităţii, urmărind oamenii intersectându-se pe stradă, în lumina fierbinte a unei după-amiezi, când mi-ai spus: îmi place verdele, îmi plac caii, îmi place să cotrobăi prin maldărele de cărţi ale anticarilor în căutare de vechituri rare. Momentul acela mi-l amintesc acum, când încep să scriu pentru că nu te văd. Eram sigur că te-am uitat. La scurtă vreme, dispăruseşi. Nici nu apucasem să-ţi spun ce simt. Poate nu era nimic şi doar astăzi cred că eram îndrăgostit, dar multă vreme mi-a părut rău că nu-ţi vorbisem.

Însemnările astea de-acum sunt pentru tine, chiar dacă nu voi apuca să ţi le dau sau nu voi avea curajul. Nu vreau să te influenţez în niciun fel şi voi scrie tot ce nu voi putea spune sau nu voi dori să spun. Oricât de dur sau de amar va fi. N-am să recitesc nimic din rândurile astea, să împiedic tentaţia de a şterge sau modifica vorbe prin care să ies într-o lumină favorabilă.

Sufăr când nu te văd. Îmi este teamă. Îmi este greu sâ-mi ordonez gândurile ca să explic în ce constă teama asta. Mi-e teamă pentru tine, am impresia că ţi-am făcut un imens rău. În clipa următoare îmi spun că greşesc: nu poţi face răul de felul ăsta nimănui fără participarea sa. Şi nici nu trebuie să spun că ar fi un rău. Nu mai este. Am venit unul în întâmpinarea celuilalt, n-am provocat nimic, nici eu, nici tu. Din prima clipă, am ştiut amândoi că nu ne puteam împotrivi. Sunt un fatalist, ca şi tine. În oglinda aceea în care ni s-au contopit privirile, am ştiut amândoi. Căutam privirea aceea de amar de vreme şi atunci am ştiut că vei fi a mea. Nu mai conta când. Cum. Ştiam că voi face dragoste cu tine ca să acopăr ceva care mă sufoca, să înec o nevoie pe care sunt incapabil s-o explic. N-am simţit de mulţi ani o asemenea tulburare pe care sunt convins că ai intuit-o. Nu era iubire. Nu ştiu să spun ce era. Am certitudinea că în acea clipă gândeai la fel şi ai gândit la fel şi mai târziu. De aceea, nu e nimeni vinovat. Ne lipsea ceva. Mie, în orice caz, ştiu sigur că-mi lipsea.

Mi-e teamă, cu toate astea, pentru tine. N-aveam de unde şti ce relaţii sunt între tine şi soţul tău, căruia de acum încolo n-am să-i spun decât V. Acum le ştiu. Dar mă îndoiesc că, ştiindu-le dinainte, lucrurile n-ar fi curs la fel.

Dintr-o mie de posibilităţi, ai ales-o pe cea la care mă aşteptam cel mai puţin, pentru că nu credeam că mai există: să spui adevărul, să nu suporţi duplicitatea. Să nu te poţi preface. Să nu poţi face dragoste cu el şi el să înţeleagă schimbarea. Neînţelegerile voastre se petreceau înainte de apariţia mea. Te admir pentru tărie. Dar îmi e teamă pentru că eşti vulnerabilă. Foarte vulnerabilă,

Mă întreb: ce ar trebui să fac? Între voi totul este distrus. Dar dacă nu este? Dacă, intervenind eu într-un fel oarecare, fac şi mai rău? Dacă vei ajunge să mă urăşti că te-am despărţit de copil? Nu-mi iese din cap o frază de-a ta, spusă ca o presimţire: ”Simt că mă paşte o mare nenorocire sau o mare fericire”. Care ar fi fericirea?

De mai multe ori m-am întrebat dacă aş putea trăi cu tine, zi de zi. Suportând mărunţişurile, nemulţumirile, frecuşurile zilnice. N-am reuşit asta cu nicio femeie. Din vina mea în cea mai mare parte. Sunt greu de suportat, am toane şi ticuri. Poate şi tu ai. Ce-ar ieşi din confruntarea asta? Îmi spun că e o prostie să mă tem şi că va fi uimitor de bine. Dar imediat apar nedumeririle: ea trebuie să stea cu fiul ei; unde, cum, ce va spune el? E normal să-şi vrea tatăl, eu aş fi omul care le-a distrus familia şi nu mă va suporta. Îmi imaginez un scenariu cu deznodământ fericit, fireşte favorabil mie: ei se despart, nu se ştie motivul, ulterior apar eu, care n-am fost cauza despărţirii lor. Şi băiatul, şi oamenii care ne cunosc n-ar şti nimic din ce ştim doar noi doi. E laşitate? Nu suport să fiu acuzat că am distrus o căsnicie. Dar eu am distrus-o? Când ceva nu mai merge între doi oameni, cauza e într-unul din parteneri, lipseşte ceva ce fusese mai înainte sau unul descoperă că nici măcar nu fusese. Dacă vrei să fii cinstit cu tine însuţi până la capăt, trebuie să accepţi că e posibil să te fi înşelat. Chiar vreme mai îndelungată.

Mă sufoc, pur şi simplu.

Mi-e frig, n-am gaze, n-am apă, n-am căldură, scriu înfofolit în halatul de molton îmbrăcat peste puloverul de lână. Viitorul îmi pare atât de tulbure de parcă ar fi în alt veac al cărui început e peste decenii. Când totul ar putea fi atât de simplu, dacă n-ar fi constrângerile astea sociale din ultimii ani. Pretutindeni în jur: doar teamă şi laşitate. Nu cumva m-am molipsit şi eu? Nu cumva privirea ta mai nouă, brusc obosită, de femeie fugărită, e o acuzaţie?

Aştept de câteva ore telefonul tău. Speram chiar să te văd. Eram convins că te voi vedea. Când s-a înserat, mi-ai telefonat de acasă. Obosită.

Poate eşti obosită şi trebuie să înţeleg. Poate ai într-adevăr treabă. Poate nici nu-ţi arde să umbli aiurea de la un capăt la altul al Bucureştilor să mă vezi pe mine. Poate V este acasă ori trebuie să vină curând şi e bine să te găsească acolo. E posibil ca toate la un loc să fie adevărate. Aşa cum e posibil să fi avut iarăşi vreo discuţie cu el, cu cine ştie ce deznodământ.

Sunt foarte trist. Nu numai pentru că nu te văd. Ceva din vocea ta mi s-a părut iritat, pornit împotrivă-mi. S-ar putea să fi fost doar o simplă impresie, dar am avut senzaţia că mă expediezi – ”Vorbim mâine” şi ”Găsim noi un prilej”. Şi ai sunat doar pentru că ştii că nu suport să aştept la nesfârşit şi intru în panică. Dacă e singurul motiv, aş spune că, totuşi, nu-ţi este indiferent ce simt.

Din momentul ăsta nu mai sunt bun de nimic.

O lună. Atât am trăit ca într-o inconştienţă, nu mă gândeam şi nici nu voiam să mă gândesc la nimic altceva decât la noi doi. Doar la clipele cu noi doi. O lună în care n-aveam niciun alt motiv de bucurie. Şeful mi-a cerut să-i refac statisticile cu natalitatea. Am protestat. Toate datele pe care le-am strâns sunt limpezi. Dar el nu se poate duce cu asemenea cifre la Etajul Trei, pentru că ar fi dat pe uşă afară, pentru că, dacă cifrele astea ar fi duse de Şef la Minister, şi-ar pierde postul, pentru că, dacă Ministrul le-ar prezenta Lui, şi-ar pierde fotoliul, maşina şi vila. Şi oricum au fost demult stabilite alte cifre şi alte procente care au sosit în mapă roşie pe masa Ministrului, el le-a trimis prin curier Şefului de la Etajul Trei, care le-a trimis prin şef de cabinet şefului meu, care mi le-a arătat cu luni în urmă. Ce scrie acolo cu caractere mari nu corespunde câtuşi de puţin cu datele adunate de mine. Aşa ceva e inadmisibil! Sabotaj curat! Cine îşi poate permite să descopere altceva decât scrie limpede în Indicaţiile Lui? Înseamnă că cercetările mele au pornit de la o premisă greşită, că n-am înţeles sensul, că erorile mele deliberate fisurează armonia unei realităţi bine ştiute dinainte, altfel n-ar fi apărut ea în Indicaţii. Sau că sunt un incapabil. Dar el, şeful meu, ştie că nu sunt un incapabil şi că se poate bizui pe mine. Deci tot ce poate face el e să rupă acele pagini, să le arunce la coş şi să uite că au existat. Iar eu să-mi reiau munca şi să demonstrez adevărul Indicaţiilor. Clar, nu? Întors în biroul meu, m-am uitat ore întregi la datele strânse într-o jumătate de an. Nicio eroare. Dar ele minţeau. Unde era Minciuna?

Am închis dosarul, cuprins de descurajare. Când am sentimentul acesta pe care doresc să-l evit, intru în panică. Realizez instantaneu eroarea în care trăiesc. Am ajuns la aproape 40 de ani şi n-am reuşit nimic din ce îmi închipuiam pe când eram student: cercetări de sociologie care să-l continue pe Gusti, încununate de recunoaştere unanimă. Nu le-am făcut. N-am publicat cărţile la care m-am gândit. N-am avut unde. Nici nu le-am scris. N-am familie. N-am băiatul pe care mi l-am dorit mereu. Sunt un nimeni pe care în orice clipă oricare din şefii mei îl poate înlătura. Sunt un laş. Mă tem. Din teamă am să refac cercetările acelea, ca şi cum realitatea ar fi fost ghicită de Indicaţii. Într-un mod strălucitor, genial, magistral. La sfârşit va trebui să mă ridic în picioare, să mă aplaud, să fiu mândru că sunt demn de încrederea acordată de Etajul Trei şi mai departe la Minister. Deşi ştiu că nimeni din ierarhie nu va mai deschide dosarul înaintat de mine. Concluzia era ştiută. Se va pune doar întrebarea dacă această concluzie corespunde. Se va răspunde pozitiv. Indicaţiile nu puteau fi decât magistrale.

Uitam de toate astea văzându-te, gândindu-mă la tine. Iar acum s-au dus şi astea.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)