Un colocatar de la Securitate

În absența tatălui – 8

Îmi făceam temele la un capăt al mesei din camera noastră şi fratele meu mai mic la celălalt capăt, învăţam amândoi dimineaţa, la aceeaşi şcoală, doar că erau doi ani diferenţă între noi, din când în când mă mai întreba câte ceva, dar obiceiul lui era să treacă mai degrabă peste ce nu ştia sau nu înţelegea decât să mă-ntrebe pe mine, cred că întreba doar când se plictisea şi avea chef de conversaţie. Mama abia venise de la serviciu şi trebăluia în bucătărie, până la accidentul tatei nu lucrase nicăieri, dar după ce l-au arestat a căutat repede un serviciu, a găsit la o fabrică unde ambalau pachete de vată, nu era departe de casă, nici nu era greu, credeam eu, ce mare lucru să împachetezi nişte vată, care parcă nici n-are greutate. Greşeam, o dată am fost să-i duc pacheţelul cu mâncare pe care îl uitase acasă în graba plecării, nu mânca niciodată înainte să plece, m-a băgat înăuntru să-mi arate nişte maşini uriaşe care pieptănau vata, după ce era spălată, dezinfectată, albită în nişte rezervoare mari de ciment şi uscată pe grătare enorme suprapuse şi pe urmă hala în care făcea ea pachete, împreună cu o droaie de fete şi femei aliniate de o parte şi de alta a unor mese lungi pe care tot li se aduceau baloturi cu vată din care smulgeau ghemotoace, le cântăreau şi le împachetau atât de repede că nici nu le vedeam degetele, toate şedeau în picioare, opt ore, nu li se opreau o clipă mâinile decât un sfert de oră, să-şi mănânce pacheţelele aduse de acasă, aveau norme mari. Mama lucra în schimburi şi în acea după-amiază tocmai sosise acasă, începuse să miroasă a tocăniţa pe care o pregătea pentru masa de seară şi de-a doua zi, când a bătut cineva la uşă, erau doi miliţieni pe care nu-i mai văzusem. I-a poftit în casă. Era într-o joi, ştiu asta pentru că tot timpul cât a vorbit cu ei mă uitam la un calendar din faţa mea pe care scria cu litere mari şi roşii joi.

N-au vrut să ia loc, au rămas în picioare, spuneau că se grăbesc şi ce au ei de spus durează puţin şi e o simplă formalitate,

vă ascult, le-a zis mama, uşor speriată, de când tata fusese arestat se speria de orice uniformă,

am ciulit urechea, deşi nu era nevoie, vorbeau atât de tare că sigur se auzea din curte.

Unul, mai tinerel, îi zicea doamnă, celălalt, cred că nu mai avea mult până la pensie, îi tot dădea cu tovarăşa în sus şi-n jos, dar niciunul nu-şi scosese chipiul de pe cap, lăsasem uşa întredeschisă, cum aveam obiceiul, şi nu-mi era greu să întorc capul să-i văd.

Sunt mulţi oameni pe drumuri, spuneau, n-am reuşit să construim cât voiam după război, spaţiul în care locuiţi e cam mare, va trebui să vă restrângeţi,

mama albise probabil, n-o vedeam decât din spate, tremura uşor,

vreţi să mă daţi în stradă,

se poate, tovarăşa, s-a văicărit bătrânul, cum o să facem aşa ceva, aveţi copii de crescut, dar sunt şi alţi oameni care au copii de crescut, aşa că am hotărât că trei camere sunt prea multe, până se-ntoarce tovarăşul mai sunt mulţi ani,

mama l-a întrerupt, de unde ştiţi, nici n-a avut loc procesul,

ei, tovarăşa, n-are cum să scape fără câţiva ani, au murit nişte oameni,

n-aveţi de unde să ştiţi, a repetat mama,

bătrânul miliţian a stat o clipă în cumpănă, nu pentru asta am venit noi, a spus, ci pentru cameră, o să vă rugăm să vă restrângeţi la două, vă lăsăm antreul şi camera mare, iar pe cealaltă, cu intrarea şi din hol, care va rămâne la comun, o vom da unui tovarăş de la noi,

adică o să stau cu miliţia în casă, a strigat mama,

nu ştiu ce aveţi cu miliţia, s-a opărit bătrânul,

tânărul a intervenit şi el, poate nici n-o să fie de la miliţie, ci de la alt serviciu,

mama ş-a aşezat pe un scaun, şi-a luat capul în mâini şi-a început să plângă, mă întrebam dacă să mă duc s-o mângâi sau nu,

du-te, îmi şoptea fratele meu,

taci, i-am zis, să nu ne-audă, mă duc mai pe urmă,

o să fie un om tânăr, a continuat bătrânul, n-o să vă deranjeze mult, stă mai mult plecat, o să aibă intrarea lui separată, doar dacă n-o să vreţi altfel,

ce vreţi să spuneţi, a întrebat mama printre sughiţuri,

ei, tovarăşa, n-o să vă explic eu acuma, sunteţi femeie tânără şi cum tovarăşul e plecat, ehei, dar n-a terminat ce-a vrut să spună, sau mie mi se părea asta,

mama s-a ridicat atât de brusc în picioare c-a răsturnat scaunul pe care şezuse,

nu vă e ruşine, a strigat, cum vă permiteţi,

ei, tovarăşa, a fost o vorbă aruncată într-o doară,

şi iarăşi nu l-a lăsat mama să termine, şi n-aţi putea să vă ţineţi vorbele astea aruncate într-o doară pentru cine vreţi voi sau cine le merită, vă rog să ieşiţi, m-aţi informat, am înţeles, o să-mi strâng lucrurile şi-o să golesc camera, acum ieşiţi din casa mea, încă e casa mea, pentru care plătesc chirie lună de lună,

şi pe când zicea astea eu ieşisem deja din camera noastră să-i sar în ajutor, ajunsesem în spatele ei, m-a simţit, mereu mă simte, m-a luat pe după umeri,

şi noi o să dormim cu tine, am întrebat,

nu-mi răspundea,

unde o să-mi ţin cărţile de poveşti şi armele, am mai întrebat,

dar nici acum nu mi-a răspuns, ea avea treabă cu miliţienii,

vă rog să ieşiţi mai repede, am copii de crescut,

n-a mai strigat, dar era atât de hotărâtă că nu încăpea altă cale,

o să te ajutăm noi, mamă, am spus, deşi eram convins că n-avea nicio legătură cu ce aflase ea,

şi cei doi miliţieni s-au privit unul pe celălalt şi s-au întors pe călcâie, m-am dus după ei să fiu sigur c-au ieşit pe poartă şi când m-am întors în casă, mama plângea în hohote, ghemuită în scaunul pe care îl reaşezase pe picioarele lui,

Doamne, zicea, Doamne, de ce mi se întâmplă toate astea,

i-am înconjurat cu braţele umerii care i se zgâlţâiau, şi fratele meu mai mic, care se apropiase între timp, a făcut la fel, era speriat şi plângea şi el, doar eu mă ţineam tare, dar simţeam că dacă-or să mai bocească mult o să cedez şi eu, mi-am înfundat faţa în părul ei, mirosea a flori de salcâm.

Bărbatul care s-a mutat în camera noastră, după ce mama a dus toate lucrurile în odaia mare şi a bătut în cuie uşa care dădea în antreu, era un tânăr spălăcit şi subţire şi umbla mereu într-un costum de postav închis la culoare, cu gulerul cămăşii răsfrânt. Lucra la Securitate, nu prea ştiam ce-i aia, vecinii spuneau că era dintr-ăia care ridicau noaptea oamenii din case, nu prea înţelegeam. Venea să doarmă o dată la o săptămână, nu rămânea mai mult de două nopţi, pe urmă nu-l mai vedeam, oricât de atent pândeam venirile şi plecările lui. Nu-şi adusese cu el decât o valijoară cu cămăşi, poate şi pantofi, deşi nu cred, umbla încălţat în aceeaşi pereche neagră, cu o cataramă de alamă pe fiecare parte, de parcă nu era sigur c-o să locuiască acolo, cu o zi înainte să apară, cineva, n-am văzut cine, eram la şcoală, îi mobilase camera cu o somieră, o masă şi un scaun, am spionat pe geamul care dădea în hol şi am rămas mirat, de ce un singur scaun, dacă venea careva la el îl aşeza pe pat, mă întrebam, şi mi-a trecut prin cap că fuseseră aduse de la sediu şi că trebuia să mai rămână şi-acolo.

Era un bărbat politicos, o saluta pe mama aplecându-şi capul în faţă, încerca să înjghebe o discuţie, fără niciun rezultat, mama avea mereu treabă, o dată i-a adus o halcă de carne, pentru copii, a spus, dar mama a refuzat-o, s-a enervat foarte tare şi i-a spus să nu mai îndrăznească în viaţa lui să facă chestia asta, că are bani să le cumpere mâncare copiilor şi n-aşteaptă pomană de la ei, şi de atunci a lăsat-o în pace, o saluta respectuos şi atât.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)