Un câmp cu rost

Martorul – 4

            Întrebări cărora nu reuşesc să le dau de capăt îmi înceţoşează mintea. Descopăr mereu lucruri pe care nu reuşesc să le înţeleg. Nu limpezesc ordinea răsturnată ascultându-i pe cei care vorbesc despre un sens al vieţii. Reflecţiile lor profunde devin întortocheli alambicate, în care cuvintele se înşiruie, se atrag, saltă, sensul lor îmi scapă. Rămân la fel de nelămurit, cu gândurile prinse într-un fel de plasă din care trebuie să scap singur. E o nebunie să discuţi despre lucruri al căror sens nu-l pricepi, dar mă atrage ca miezul unei flăcărui. La fel se întâmplă cu stelele ale căror secrete unii spun că le pot descifra. Cu liniile palmei. Cu imaginile colorate ale somnului.

            În toată această nelămurire fără margini, există o ordine care se continuă peste gândul şi voinţa mea. N-aş fi în stare să spun limpede cum se petrec lucrurile, dar am un gând nu prea lămurit că orice are un rost de care nu te poţi lipsi. Însă importanţa asta se pierde, e înghiţită de un rost mai mare, înghiţit la rândul lui de unul mai mare, până se ajunge la ceva ce mintea mea nu-l poate cuprinde, întins egal în toate direcţiile, un rotund care cuprinde tot ce există. E ca şi cum ai face un bulgăre mic de zăpadă, pe care îl rostogoleşti în neaua proaspătă ce se prinde de el, sporindu-l, şi noul bulgăre e rostogolit în zăpadă şi iese unul mai mare, care e şi el rostogolit în zăpadă pentru un bulgăre şi mai mare şi, dacă ai putea, şi pe acesta l-ai rostogoli, ca să reuşeşti unul şi mai greoi, cu toată zăpada lumii, dar nu poţi uita bulgărele cât un pumnişor de la care ai plecat sau chiar fulgii care nu mai au nicio importanţă în muntele de zăpadă rotund. Mă înfricoşez gândindu-mă că dincolo de acest imens rotund mai este, totuşi, ceva! Ameţesc, mă cuprinde emoţia, nu mai disting nimic şi totul se pierde într-un amestec de durere şi linişte. Abia mai apuc să mă întreb, speriat de puterea marelui rotund, care mai e rostul zbaterii  pentru orice fleac? Ce este mai important?

            Din cămăruţa mea, din casa scării sau de pe treptele blocului pe care, stând pe şezut, arăt şi mai mic, văd multe. Sunt de atâta vreme aici, că nimeni nu mă mai priveşte cu uimire, în afara străinilor. Am ajuns un obiect. Cel puţin eu cred asta.

            E un bloc enorm, cu multe etaje, mai mult lung decât înalt. Iarba măruntă din faţă, cu zig-zagurile de flori şi tufele rotunjite ale unor arbuşti mereu verzi n-au fost dintotdeauna, dar mi-a plăcut, când au apărut, să le sap, să le perii, să smulg ciulinii, cum mi s-a arătat la început. De atunci nimeni nu le mai îngrijeşte în afară de mine. Bănuiesc că sunt mulţumiţi. În spatele blocului, dincolo de un alt culoar de iarbă, e o întindere de nisip cu leagăne vechi. Mă duc acolo doar când nu sunt copii, ung încheieturile care scheaună de oboseală şi uneori mă aşez în scaun, îmi iau avânt şi încep să zbor înainte şi înapoi până mi se învârte capul. E o senzaţie foarte ciudată, plăcută şi primejdioasă, ca şi cum te-ai afla pe marginea lumii, gata să zbori mai departe, unde nu ştii dacă e ceva, te întorci, iar ajungi pe marginea lumii. Când simt că mi se învârte capul, e semn că m-am plictisit şi mă opresc. În altă parte e un ţarc din vergele de fier pe mai multe şiruri,  în care îşi lasă bicicletele. Sunt parcă fără număr. Multă vreme le legau cu lanţuri şi lacăte, deşi mă învârteam mereu în jurul lor şi n-ar fi reuşit nici un străin să se apropie. Mai târziu au renunţat la lanţuri. O singură dată, când eram prea ocupat să acopăr nişte flori firave peste care năvăleau şiroaiele unei ploi înspumate repezite de vânt, umbra unui băieţandru s-a pierdut în noapte cu una din biciclete. Am alergat cât de repede am putut cu trupul meu diform dar uşor, l-am ajuns din urmă când se împotmolise într-un şanţ pe care îl acoperise apa de nu se mai vedea, l-am lovit până i-a dat sângele, mânjindu-i toată faţa, şi m-am întors cu bicicleta, lăsându-l acolo în noapte. A doua zi, unul dintre oameni m-a bătut pe gheb râzând şi mulţumindu-mi. Habar n-am cum aflase.

            Îi ştiu pe toţi, îi recunosc de la distanţă după mers sau înclinarea capului sau statură. Nu prea ştiu cum îi cheamă, niciodată nu m-a preocupat asta. Numele oamenilor, de altfel, nu-mi spun nimic. Rareori li se potrivesc. Femeile doar ies în câştig din povestea numelor. Nici nu trebuie să le mai priveşti, de obicei numele e mult mai frumos sau e tot ce au mai frumos. Nu sunt în stare să se ridice la înălţimea numelui. Nici ele, nici ei.

            Îmi place să-i urmăresc, să văd cum îşi trec timpul şi dincolo de blocul lung. Străzile din apropiere, pietruite cu bolovani neregulaţi, au case joase şi vechi, cu acoperişurile sparte de rugină peste care, în fiecare toamnă, toarnă smoală topită. Curţile mici sunt aproape toate pline cu iarbă care se întinde până sub zidurile murdărite de ploi îndată ce au fost vopsite în culori vii. Nu înţeleg de ce nu le lasă albe, să strălucească lumina în ele. Blocul pe care îl păzesc a fost construit pe un loc cu case dintr-astea. Oamenii sunt la fel, ei sunt cei care îmi dau câte o ţuică ce-mi arde gâtlejul, dar pe care o beau, în timp ce mă bat pe cocoaşă, mulţumiţi.

            Nunţile, înmormântările şi cârciuma îi adună laolaltă. La colţurile unde străduţele se întretaie e câte o crâşmă la stradă, cu obloane de lemn la ferestre şi uşi pe care rareori le-am văzut închise cu drugii de fier. În jurul lor miroase puternic a borhot şi e veşnic gălăgie. Au nişte nume caraghioase, ca şi cum ar fi fost date de copii sau la beţie: la Broasca râioasă, la Motanul alb, la Puţul fără fund. Pe mine nu m-ar atrage un asemenea nume, dar văd că peste tot e la fel. M-am aventurat de mai multe ori spre centrul oraşului şi am văzut că obiceiul e acelaşi: la Pomu’ verde. Ce idee stupidă! Un pom ori e verde, ori nu e pom. Poate voiau să spună la Pomu’ verde tot anu’ …

            Nu departe e o linie ferată pe care trec de mai multe ori pe zi trenuri pufăind greu. Îmi place să stau ghemuit lângă terasament, să aud păcănitul roţilor când calcă îngemănarea şinelor, ta-tam, ta-tam, ta-tam, să privesc pe sub vagoane câmpul din cealaltă parte care pare fulgerat în fuga a două roţi, să mă înfioare liniştea care cuprinde totul brusc, după ce trenul dispare. Atunci, încet, mă obişnuiesc din nou cu aerul încărcat de miros de benzină şi petrol, uneori atât de acru şi puţind atât de tare a ouă clocite că-mi prind nările cu degetele, să nu mi se facă rău. Am impresia, în acele clipe, că lumea e gata să piară într-o nesfârşită duhoare, că şi dincolo de orizontul până la care se ridică rafinăriile  e stăpân acelaşi miros puturos. Am auzit că oraşul e înconjurat de un lanţ de rafinării care trec dintr-una în alta. De mai multe ori am colindat prin unele din marginile oraşului şi le-am văzut zidurile împrejmuitoare, cu pământul bătătorit, îmbibat de petrol, încât doar scaieţi cafenii şi buruieni cu frunze aspre şi pline de ţepi reuşesc să mai crească. O ţesătură de coloane de beton, ţevi, sfere argintii sau înnegrite, tuburi groase, rezervoare enorme, coşuri se profilau  pe cer, dincolo de ziduri. De fiecare dată după ce urmăresc cu privirile liniile acelea dezordonate, îmi continuu drumul până unde zidurile se sfârşesc şi începe un câmp liniştit, întins, în care mă culc pe spate, între ierburi şi grâu bătut de vântul care fluieră răcoros la urechea mea, cu o păpădie între buze. Nimic nu e mai cu rost decât câmpul acela.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: booking.com)