Stelian ȚurleaCrimă la Torino – 26
N-a găsit niciun manuscris. Dacă n-am fi garantat noi să se retrăsese din concurs ar fi fost o mare problemă. Nolte n-a găsit-o nici pe superba Lucia, dispăruse după ce venise doctorul şi-l duseseră pe Robotan la morgă. Probabil fusese, ca şi noi, la chestură, să semneze o declaraţie, deşi mă îndoiesc.
Signora Buzzati a venit val vârtej să ne prezinte condoleanţe şi să ne asigure că literatura română a pierdut un mare om. Ştiam şi noi. Ne-a mai spus că exista şi o parte bună a nenorocirii, că se întâmplase în ultima noastră zi de izolare, când urma să ne prezentăm manuscrisele. S-a interesat dacă ne-am încheiat romanele. A fost uimită că i-am confirmat amândoi, probabil ne socotea nişte terchea-berchea, spre deosebire de idolul ei Robotan. Ca s-o dreagă, când ne-a văzut intrigaţi de vorbele ei, a început să ne felicite cu fraze obositoare de limbaj de lemn şi să ne spună că abia aşteaptă să le citească şi că e sigură că amândouă cărţile sunt formidabile şi merită să fie publicate. Eram primii scriitori pe care îi cunoştea personal capabili să scrie un roman în zece zile, a insistat să ne spună. Eram convinsă că eram şi singurii scriitori pe care îi cunoscuse.
Tot ea ne-a lămurit şi misterul dispariţiei manuscrisului Robotan, nu era niciun mister, nu-l subtilizase superba Lucia să-l valorifice, cum bănuiam toţi, ci i-l adusese sigură că doar la distinsa signora n-o să se piardă, în nebunia anchetei morţii scriitorului. Fireşte, nimeni nu spunea că fusese de faţă când o mierlise bietul om, după ce şi-o trăseseră ca hienele în călduri, poate există camere de supraveghere, aşa bănuiesc, Nolte ar trebui să cerceteze şi să descopere cum a ajutat frumuşica să-i crape inima bietului Veterean. După ce şi-a tras-o cu tot Torino, curviştina tot mai voia şi i-a căşunat pe bietul bătrân.
Manuscrisul Veteranului, ne-a mai spus signora Buzzati, era însoţit de un text scris de mâna lui, de parcă şi-ar fi presimţit moartea, câteva rânduri seci, nu mai mult, în care îşi anunţa hotărârea de a abandona concursul şi mulţumea Nababului pentru condiţiile minunate oferite. Altă expresie în limbajul de lemn. Nu dădea nicio explicaţie deciziei sale, probabil se gândise că se va justifica personal. Aici îi dădeam dreptate, nu era dator nimănui cu explicaţii. Un creator face cum îl taie capul, lumea e liberă să accepte sau nu.
Când s-a mai liniştit agitaţia, spre miezul zilei, am realizat ce se întâmplase. Abia mi-am reprimat un sentiment cumplit de tristeţe, cât de uşor dispărem. Oricât de dificil era Veteranul ca om, îşi pusese pecetea pe epocă şi-mi părea rău că nu voi mai avea prilejul unor dispute cu el. Aş fi vrut să-l mai văd, să-mi iau rămas bun, dar nimeni nu-mi putea spune când aveau să se încheie formalităţile de la institutul medico-legal.
Mi-am propus să dorm neîntoarsă două zile. Atât presupuneam că îi va lua juriului să decidă asupra câştigătorului. Nu putea fi decât unul singur. Eram sigură că romanul meu nu are rival.
(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)
