Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 10
Nu știu cum au dat de mine. Oricum aveam semnele noastre și era imposibil să nu ne găsim, chiar și cu mutarea alor mei în superbul oraș al viitorului. Ardeam de dorul să-i văd, să le car câțiva pumni în spate și să-i pun de o sută de ori să-mi povestească toate aventurile lor. Mi se părea că nu-i mai văzusem de dinaintea erei noastre.
Ne-am așezat pe terasa vilei în care locuia Baronu, în fotolii uriașe de trestie. Pe o masă rotundă de trestie, aflată între noi, trona o tavă cu sticle de coniac, țuică și vermut alb. Baronu umpluse paharele, golise unul, din două sorbituri, se trântise în fotoliu cu picioarele larg desfăcute, ca un oriental care abia își târăște pântecul și ne privea cu o sprânceană ridicată.
– Ei, cum e? zise într-un târziu.
L-am salutat și noi cu paharele, sorbind încetișor. Pur și simplu știam al naibii de bine că nu la gustul băuturilor se gândea. Nici nu-i păsa de ele.
Dar, mii de draci, mi se părea că nici de noi nu-i păsa.
Mi-am zis că poate mi-a luat-o mintea cu sorcova și e mai bine să-mi țin gura. Vladian nu se sinchisea de fel, fluiera încetișor. Poate că nu era totul decât o părere.
Simțeam că fac explozie și n-am mai răbdat. Îmi fusese un dor nebun de ei.
– Grozav mă mai bucur că vă văd, le-am zis.
Au zâmbit.
– M-am gândit la voi doi o groază, am mai spus.
Nu-mi găseam vorbele. Era ceva ca o căldură în jurul meu, cămașa mi se lipise de trup și palmele îmi transpiraseră pe paharul strâns tare, mai să-l facă să plesnească. M-am ridicat și am început să le dau roată. Îmi venea să-i ating, să-i strâng de umeri, să strig la ei, să le spun că îmi lipsiseră nespus. Că nu-s întreg fără ei. Un nod în gât îmi stăvilea vorbele.
– Stai naibii jos și nu te mai învârti atâta că mă amețești, îmi zise Baronu.
Am stat.
Am mai sorbit din pahare și Baronu le-a umplut din nou. Țineam pasul cu ei și se arătau surprinși. Nu eram în stare să beau pe vremuri. Nici nu-mi plăcea. Prima oară am băut votcă în armată, între plantoane. M-am obișnuit, curând nu mi s-a mai părut că e otravă. Cred că rezist acum la orice. Deși continuă să nu-mi placă.
Dar uneori simți nevoia, vrei să uiți, speri să urmeze o stare în care să-ți fie naibii mai bine și să-ți pară totul mai ușor de înghițit. Cine caută cal fără cusur, merge pe jos. Cred că și ei gândeau la fel. Pe vremuri îmi fusese limpede că nu făceau decât să se grozăvească.
Fumau. Vladian mi-a arătat pachetul lui de țigări. Am scuturat din cap. Asta nu se prinsese de mine.
Nu-mi dezlipeam ochii de pe ei. Pe rând. Nu-i mai văzusem de amar de vreme, mai să le uit mutrele. Acum mi se păreau schimbați și nu reușeam să înțeleg ce era altfel. Doar nu trecuse o veșnicie. Și nici facultatea aia nu-i putea schimba într-atât. Baronu se făcuse peste noapte mai mare, părea și mai voinic. Se dăduse mereu grozav cu sportul, deși nu era cine știe ce de capul lui, acuma zicea că face judo și le înnebunește pe gagici. De fapt, mai mult se îngrășase, blugii îi plesneau pe pulpe, se rotunjise la față și buzele lui mereu umede păreau unse. Îl interesase mereu să mănânce bine, să meargă la ceaiuri – acum le zicea chefulețe. La omu cu noroc, fierbe oala fără foc.
– Nu vreți niște muzică ultimul răcnet? întrebă el și fără să aștepte răspunsul dispăru în casă după un magnetofon.
Mă uitam la Vladian. Își lăsase mustăcioară, la fel de neagră ca părul mereu nepieptănat. Ochii lui căprui străluceau ca în vremurile bune, când se pregătea să cânte. Sclipirea aia din ochi m-a convins că aerul ușor străin e doar o părere. I-am zâmbit.
– Grozav de dor mi-a fost de voi, n-am răbdat să nu-i zic.
– Stai liniștit, bătrâne. Crezi că nouă nu?
Când s-a întors, Baronu a început să ne înșiruie ce formații de ultimă oră înregistrase. Numai nume de care n-auzisem în viața mea. Vladian încuviința ca un înțelept, din când în când strâmba din nas. N-am răbdat:
– Terminați odată cu codul ăsta!
– Trebuie să te pui la curent, bătrâne.
– Ce folosește orbului fata frumoasă? O să mă pun la curent. Până atunci, altele-s la rând.
M-am întors spre Baron:
– Spune-mi, cum e?
– Ce anume?
– Cum e acolo?
A sorbit mai întâi din pahar.
– Nu-i mare chichirez.
– Zi-mi.
– E altfel decât credeam.
L-am așteptat să continue, deși el părea că așteaptă zorii, să mai scoată o vorbuliță.
– Deocamdată ne ținem de munci agricole, ședințe și coruri. Mai facem și sport.
– Și avioanele alea?
Se întinsese iar cu picioarele larg desfăcute. Își vârâse degetele mari sub cureaua pantalonilor, părea antrenorul unui boxeur sau chiar boxeurul.
– Mai încolo, nu-i nicio grabă.
– Cum mai încolo?
Nu-l înțelegeam. Nu era bucurie mai mare pentru noi pe vremuri decât să vorbim despre avioane și motoare de tot felul, el asta se dusese să învețe să facă și acum semăna cu un balon dezumflat. Am dat să spun ceva și l-am văzut cum ridică a lehamite din mână. Mi-a rămas întrebarea în gât. Am crezut că e întors pe dos din cine știe ce pricină și n-are rost să-l mai perpelesc și eu. O să-mi spună altădată.
Muzica aia clătina pur și simplu aerul, dacă ar fi fost pereți în jurul nostru cred că s-ar fi făcut fărâme înainte să mai apucăm s-o ștergem de lângă ele.
– Ce-ați zice să facem un chefuleț sâmbătă la mine? zise Baronu printre piuituri de chitară. Chemăm și ceva gagicuțe mișto și-o lungim până dimineața.
Vladian l-a aprobat cu un chiot. Nu era să mă las de căruță. Unde sunt broaște, trebuie să fie și lac.
Dar ceva nu era cum trebuie și pe drumul spre casă am întors lucrurile pe toate fețele să aflu ce nu-i în ordine. M-am ales cu o tristețe de moarte și o durere de cap.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
(sursa foto: safe-families.org)
