Stelian Țurlea 
Martorul – 18
Am avut un vis. Umblam într-un câmp cu iarbă groasă, care-mi trosnea sub tălpi. O furnicăraie de flori de toate culorile răspândea un val de miresme care ameţeau aerul încremenit. Ca îmbătat, am simţit că plutesc purtat de miresme. Deodată, câmpul s-a sfârşit într-un lac ale cărui margini se pierdeau în zare. Apele erau nemişcate, ca o oglindă întunecată. Mi s-a făcut sete, m-am aşezat şi am vârât mâna căuş în lacul încremenit. Am urlat. Atunci, în vis, am ştiut că visez, pentru că am fost în stare să urlu şi mi-am auzit glasul ca un pocnet în timpane. Mâna retrasă din ape se înnegrise, cu urme de arsuri. Lacul încremenit clocotea. Mi-am lins mâna, dar usturimea nu-mi trecea. Eram gata să strig iarăşi, dar m-a oprit gândul că un alt strigăt îmi va sparge timpanele care îmi ţiuiau. Brusc, mă aflam din nou în câmpul înflorit. M-am trântit la pământ, printre flori. Mă durea umărul, dar nu voiam să mă trezesc. Am auzit un şuierat. Am ridicat capul. O floare înţepenise pe tulpina ei, după ce-şi schimbase brusc culoarea în roşu. A şuierat din nou. Mai multe flori albastre deveniseră roşii. M-am ridicat. La intervale egale se repeta şuieratul şi, de fiecare dată, numărul florilor roşii se înmulţea înspăimântător, înghiţind câmpul. Un roşu viu, ca boabele de sânge, ca focul. M-am aplecat să-l privesc. Am descoperit cu groază că petalele nu erau petale, ci limbi micuţe de foc, care au început toate dintr-odată să se mlădieze şi să pâlpâie. Am vrut să fug, dar acum câmpul întreg era acoperit de flori roşii, iar şuieratul continua să se audă la intervale egale, şi de fiecare dată florile se înălţau mai sus. Se înălţau toate deodată, o armată ascultătoare de flori. Îşi măreau petalele pâlpâitoare. Am ştiut că n-am unde fugi. Aşteptam. Florile îmi ajungeau la brâu, la piept, la umeri. Mă sufocau miresmele lor pătrunzătoare şi căldura. La câţiva paşi în faţa mea au luat forma unui om. Mi-am frecat ochii. Lumina era crudă şi albă. Un nou şuierat şi am distins conturul unei femei cu păr lung, aprins, cu spatele la mine. Am vrut să merg într-acolo. A dispărut. A apărut, în acelaşi timp, în mai multe părţi dintr-odată, dar nu era sigur dacă e doar un joc al legănării petalelor. Când florile au trecut de bărbia mea, unduind ameninţător, am văzut clar că siluetele nu erau joc, ci femei încremenite locului de spaimă, ca şi mine, al căror păr ardea. Am vrut să strig, dar în clipa aceea şuieratul s-a auzit din nou, ca un vaet prelung, din mai multe piepturi. Atunci florile au trecut peste mine şi am văzut câmpul plin de oameni încremeniţi arzând şi o atât de nemăsurată spaimă m-a cuprins, încât am început să mă învârt ca un titirez, cu braţele întinse, cu gândul să fac gol în jurul meu, dar braţele mele pâlâiau şi ele, roşii.
M-am trezit lac de sudoare. Mâinile nu-mi erau de foc, le puteam mişca. N-am avut curajul să sting lumina. Atunci am auzit din nou scârţâitul care semăna a şuierat: leagănele neunse mişcate de vânt. Am ieşit afară şi le-am blocat. N-am mai reuşit să adorm.
Mi-am rotit privirea prin cămăruţa aproape goală. Am luat hârtia îngălbenită cu desenul în cărbune, am aşezat-o pe pat şi am privit-o cu încordare. Bărbatul cu bărbuţă gălbuie mă uimeşte. Palmele mi se înfierbântă şi mi se umezesc.
Oamenii sunt ciudaţi. Uită foarte uşor. Nu ţin minte detaliile, care sunt cele mai importante, sunt totul. În mintea mea amănuntele se îngrămădesc fără încetare, sunt convins că vor să-mi spună fiecare ceva. Din ele alcătuiesc întâmplările la care am fost de faţă, oricât de îndepărtate ar fi în timp. Ştiindu-le bine, ştiu şi când se repetă. Trăiesc în clipa de acum, dar multe se vor repeta, simt asta din amănuntele pe care le-am mai cunoscut. Oamenii sunt ciudaţi, nu se gândesc la ce s-a întâmplat cu ei. Ca şi cum le-ar plăcea să se pedepsească. Imaginează lucrurile. Imaginea se potriveşte felului lor de a fi, diferă, prin urmare, de la unul la altul. Vor fi imagini câtă frunze şi iarbă. Niciuna adevărată. Toate posibile, dar atâta vreme cât nu s-au împlinit, rămân neadevărate. Nu au cum să se împlinească pentru că vor fi obligate să se modifice după imaginea celorlalţi, nu vor mai fi cum au fost închipuite. Nu vor mai exista.
Privesc desenul în cărbune. Zâmbetul neîncrezător l-am văzut întocmai. Ştiu o seară în care fata brunetă a discutat mult timp cu o prietenă de-a ei cu pistrui. Eram aproape, dar nu spionam, se întâmpla să fiu acolo şi să nu fiu văzut. Flecăreau şi nu merita să dau mare atenţie celor spuse. Până în clipa în care cea cu pistrui a chicotit: un bărbat? şi fata brunetă a dat din cap şi au izbucnit amândouă în râs. Şi nu ţi-e teamă că se va întâmpla cine ştie ce? a întrebat cea cu pistrui. Şi-a aruncat părul de pe frunte cu un gest brusc, a zâmbit ca în desenul acesta, sigură pe ea şi n-a spus decât : aş! Apoi râdeau amândouă.
N-a avut zâmbetul acesta când cânta. L-a avut mai pe urmă. În timp ce ploua, la lumina gălbuie şi mişcătoare a lămpii cu gaz, au băut cu toţii. A băut şi ea. Apoi au dansat. Apoi s-a împiedicat şi a căzut. Apoi eu m-am băgat între ei. Apoi m-a cuprins durerea de cap şi am leşinat şi, leşinând, am văzut-o cum se zbate. Dar dacă totul a fost o părere? Dacă era numai o hârjoană şi m-am băgat între ei ca musca în lapte şi meritam şi bătaia, şi durerea? De unde ştiu că nu mai fusese în casa aceea părăsită? De unde ştiu eu ce-şi dorea? Cum să ştiu eu cât de apropiată era de ceilalţi? Ştiu că m-au legat, deci se mai întâmplase ceva şi eu fusesem violent, pentru că doar atunci când sunt violent nu m-ar putea supune cineva cu forţa şi de aceea m-au legat. Dar nu sunt sigur că amănuntele pe care mi le amintesc nu sunt doar o părere. Apoi au fost fuga afară şi focul. Nu ştiu de ce a fugit. De mine? De ceilalţi? Făcusem ceva ce îi producea oroare sau teamă? Dar cum de nu i-au luat apărarea ceilalţi, dacă eu făcusem ceva şi a fost nevoită să fugă? Mă încurc din nou în gândurile mele. Apoi a fost încercarea de a o scoate din hambarul în flăcări. Ştiu că i-am chemat în ajutor şi m-au îmbrâncit. Le-am arătat focul şi au trecut pe lângă el, ca şi cum nu l-ar fi văzut. Au urcat în maşină şi au plecat. Au vrut să mă ia înapoi, dar nu s-au gândit să o ia şi pe ea. Iarăşi nu reuşesc să înţeleg. Înseamnă că a fost ceva ce niciunul n-ar fi vrut să fie. Iarăşi se tulbură toate, nu înţeleg şi mă cuprinde furia. Îmi simt palmele înfierbântate şi umede. Trebuie să fac ceva. Trebuie să spun cuiva ce ştiu, să mă lămurească.
Nu ştiu cui.
Nu ştiu cum.
Nu bunicii, pentru că i-ar face rău.
Să povestesc prin semne. Nu cred că am să fiu în stare să povestesc amestecul acesta prin semne.
Aş putea scrie.
Norocul meu este că n-am uitat literele.
Îmi trebuie hârtie şi creion.
O să-mi fie greu, o să-mi ia timp…
M-am trezit cu obrazul lipit de desenul în cărbune. Se luminase demult de ziuă. Când am ieşit afară, m-au izbit cu putere lumina, căldura, înfăţişarea lucrurilor. Totul continua ca înainte. Dar eu ştiam că nimic nu era ca înainte. Atunci am ştiut că trebuie să fac ce-mi spusesem în timpul nopţii, în clipe de mare agitaţie. Aveam din nou ceva de urmărit.
(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)
