Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 34
Când ne vedeam, eram cuprinsă de o febră. Nu ştiu cum s-a făcut că mai toate momentele importante din viaţa mea s-au petrecut în sezoane reci, toamna şi iarna, aşa că la a doua întâlnire, când se pregătea de lapoviţă, am băut vin fiert, aproape m-am îmbătat, râdeam întruna, îmi spunea să sunt simpatică, nu credeam o iotă, îl rugam să nu-şi mai bată joc de mine, altfel mă duc învârtindu-mă, a avut grijă să nu-mi mai dea vin.
Învăţasem să nu judec oamenii pe categorii, ci doar pe merite şi cazuri individuale. Făceam încă şi mai multe, fără să-mi dau seama, am început să vorbesc cu el despre toate astea, mi s-a părut că mă luminez.
Trebuia să-mi duc viaţa ignorând pe cât puteam sistemul, nu să-l urăsc, ura e paralizantă, te înfierbântă, îţi tulbură minţile, îţi fixează ţinte care pot fi greşite, te împiedică să fii lucid şi să acţionezi, ignorarea e salvatoare. N-avea rost să fugim nicăieri, peste tot era la fel, trebuia să rămânem unde se nimerise să se întâlnim, în Bucureşti, într-un cartier nou, peste decenii avea să ajungă unul vechi şi înconjurat de alte cartiere noi, era o lege. Puteam face cu mintea noastră câte scenarii eram în stare, nimic nu avea să se schimbe, nici măcar atmosfera. Ţara fusese ocupată de o armată, concretă, străină, şi după ce aceasta a plecat, rămăsese o altă armată de ocupaţie autohtonă. Dar despre asta era bine să nu vorbim, nici să luăm în deşert numele partidului. Dacă voiam să rămânem liberi. Sistemul părea etern. Trebuia să supravieţuim. Cei cincizeci de ani care vor urma sunt altă poveste, trebuia trăită separat.
Asta m-a învăţat, mai mult sau mai puţin explicit, niciodată exact cu vorbele acestea. Părea un monolog interior, mă gândeam că-l repetase de multe ori cu sine însuşi, până i-a devenit cale de viaţă, nu se ascundea doar în spatele unor vorbe. Spunea totul cu mare convingere, accepţi sau respingi, era omul dintr-o bucată. Eram convinsă că ar fi vorbit la fel şi dacă mi-ar fi făcut declaraţii de dragoste. Le-a făcut, mai târziu.
Când am înţeles ce-i cu mine, m-am simţit ca un condamnat, nu aveam scăpare, vedeam doar luminiţa de la capăt. Era omul care spunea ce gândesc, îmi auzeam gândurile pe care nu îndrăzneam să le pronunţ, astea erau vremurile, dar măcar eram convinsă că nu sunt singură. Mă îndrăgostisem lulea.
Trebuia să mă mărit cu el.
Am făcut-o.
N-a fost degeaba. Sper.
