Toate fetele îmi spun că-s un scump

Pavană în peisaj marin – 16

N-aş fi crezut că zilele acelea or să-mi placă atât de mult. Soare, bronz, înot, lupta cu apa, escapade, pe zi ce trecea îmi umpleam şi eu sacul cu aventuri teribile, pentru care, dacă mi-ar da prin minte să le povestesc colegilor, aş fi invidiat. Vladian şi Baronu erau în culmea gloriei, nu mai trebuiau să se gândească la poveşti cu varii fetişcane, erau toate la îndemâna lor. Nu mai ştiau cum să răspun­dă solicitărilor, uitând că doi pepeni nu poţi ţine într-o mână. Era o frăsuială în jurul cortului nostru, de parcă am fi ascuns înăuntru piatra de la Mecca. Anamaria nu se lăsa mai prejos. Făcea pe stăpâna casei, şi drămuia prânzurile. E drept, nu s-a iscat nicio ceartă. Îşi pusese în gând să-şi facă prietenele să crape de invidie şi se prăjea cu îndârjire pe toate părţile. Băieţilor le-a fost de un folos nebun, le trimitea care încotro pe toate pipiţele alea care se târau după ei, descurcând iţele când ei uitau cu cine îşi mai dăduseră randevuuri. Cred că mă rodea şi puţin invidia, aş fi vrut să fiu în locul unuia din ei. Sau poate era ceva şi mai grav.

Într-o zi am întâlnit la coadă la pâine o fată cu o pălăriuţă Disneyland, care m-a rugat să-i cumpăr şi ei. Ne-am plimbat mult, mi-a spus că o cheamă Maisa, câte cărţi citeşte, mi-a vorbit cu o înverşunare nostimă despre soare, de parcă ea l-ar fi agăţat pe cer. Mi-a promis să ne vedem şi seara.

A venit îmbrăcată într-un costum alb, cu o eşarfă portocalie la gât. N-am putut să nu-i spun cât de bine îi stăteau. Dacă n-ar fi fost amurgul şi bronzul care îi prin­sese deja chipul, aş fi văzut cu siguranţă cum roşeşte de fericire. M-a sărutat scurt pe un obraz.

— Eşti un scump.

Până la urmă toate fetele ajung să-mi spună aşa.

Ne-am plimbat un timp pe şosea. Mi-a spus că nu-i plăceau ulicioarele celelalte nepavate şi pline de glo­duri, şi-ar rupe sandalele cât ai clipi din ochi. După un timp a zis că s-a săturat de mersul ăsta încolo şi încoace şi să găsesc un loc mai liniştit unde să stăm şi noi de vorbă fără să se uite tot satul în gura noastră. Nu mai puteam merge pe dig, se făcuse întuneric de mult. Am luat-o de mână şi am pornit spre câmpul de la marginea satului. Palma îmi era umedă, ca întotdeauna când mă cuprinde o emoţie puternică, dar părea să n-o deranjeze.

• Hai să ne aşezăm, i-am propus.

Era pe acolo pe undeva o căpiţă. Sau mai multe.

• O să-mi umplu fusta de paie, scumpule, şi o să mă murdăresc.

Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred. Nimic nu-mi place mai mult decât să dau peste câte o mironosiţă. Mi-a stat pe limbă să-i spun că-i o fandosită afurisită.

• Bine, hai să ne aşezăm, a zis. Dar să fii cuminte.

Nici nu vedeam cum aş fi putut fi altfel. Dar vorbele astea m-au dat gata. Nu ştiu cum se face că toate fetele găsesc să-ţi spună că trebuie să fii cuminte când ţi-e lumea mai dragă şi nu-ţi trece prin cap decât să stai de vorbă cu ele, să afli ce mai gândesc. Simt că se rupe brusc ceva în mine şi nu-mi mai arde de nimic. Până şi Alida, care se dădea foarte isteaţă, făcea la fel. M-am gândit la ea şi mi-am amintit de clipele alea când mi-a spus cât de mult suferă că n-o să mă mai vadă.

• Tare aş vrea să vorbeşti mai mult cu mine.

Stăteam rezemaţi de căpiţă şi priveam cerul pistru­iat cu stele. Se auzeau greierii şi câte un lătrat îndepăr­tat de câine. Nu credeam să existe şi atâta linişte pe lumea asta. Dar nu ştiam ce să-i spun, dintr-odată mi se golise mintea. I-aş fi vorbit despre avioane, dar aflasem că n-o interesează nici cât negru sub unghie. Îmi aminteam de câteva bancuri de-ale lui Vladian, dar nu se cădea să i le spun. Nu există pe lumea asta momente mai afurisite decât să stai lângă o fată drăguţă şi să-ţi storci creierii să-i spui ceva care să-i facă plăcere.

• Eşti supărat pe mine?

• Nu, de ce aş fi?

• Îmi place mult aici, unde m-ai adus. E atâta liniş­te. Eu vin în fiecare an la mare, de când eram foarte mică, dar m-am săturat de staţiunile alea unde forfotesc tot felul de ofticoşi şi n-ai loc să întorci. Aici e altfel. Mai primitiv.

• Ca la începutul lumii.

• Nu ştiu. Mai primitiv, pur şi simplu. Aş muri dacă ar trebui să mă duc iarăşi să mă înghesui într-un hotel.

I-am luat mâna şi i-am mângâiat-o. Avea nişte degete subţiri şi lungi, ce păreau şi mai lungi datorită unghiilor migdalate şi mari. Şi-a lăsat capul pe umărul meu. Mi­rosea a flori, nu ştiu ce fel de flori, dar era foarte plă­cut.

• Tu mă placi? m-a întrebat.

Nu i-am răspuns. I-am atins părul cu buzele şi s-a întors cu faţa spre mine.

• Lasă-mă să te sărut.

A scuturat din cap că nu, dar a rămas cu faţa întoar­să spre mine. Niciodată nu ştii ce le trece fetelor ăstora prin cap. Am sărutat-o şi s-a retras.

• Nu te gândeşti decât la …

• La ce?

• Ştii tu.

S-a lăsat pe spate, cu mâinile sub ceafă. Nu era să mă apuc să-i explic cât de bine mă simt că stau acolo lângă ea şi este atâta linişte în jur. Nu că n-ar fi înţeles, dar unele lucruri din lumea asta pur şi simplu nu se pot spune. Sau eu nu sunt în stare să le spun, dracului.

• Ai o prietenă?

• Nu.

• Precis că ai avut o mulţime.

• N-aş spune.

• Şi acum precis mă minţi. Dar n-are importanţă. Toţi faceţi la fel. Mami mi-a spus întotdeauna asta.

Aş fi vrut să mă creadă. M-am topit întotdeauna după fetele care iau drept literă de evanghelie ce le spune mama şi se dau de ceasul morţii să nu le iasă din cuvânt. Cu capul ăla s-a născut, cu capul ăla va muri.

• Care toţi?

• Toţi băieţii. A ridicat din umeri. Mami spune că nimic nu mai e în lumea asta ca pe vremea ei.

• Are dreptate.

• Faci mişto de mine?

— Nici nu-mi trece prin cap.

M-am aplecat spre ea, sprijinit într-un cot şî am vrut s-o mângâi. I-am atins fără să vreau sânul, care pal­pita, îngrozitor de cald sub bluza subţire. Mi-a îndepăr­tat brusc mâna şi a vrut să se ridice.

• Stai în continuare aşa, te rog.

• Ai spus că o să fii cuminte.

• Sunt cuminte.

• Nu eşti.

• Şi pe urmă nici n-am spus nimic.

• Ba ai spus că o să fii cuminte.

• Lasă-mă să-l ating, măcar puţin.

• Bine, dar numai puţin.

Îmi transpirase îngrozitor palma, dar se prefăcea că nu observă, sau pur şi simplu nu-i păsa. Rămăsesem ne­mişcat ţinându-i sânul în palmă şi mă cuprinseseră un fior şi o căldură pe care n-aş fi în stare să le descriu. Am citit o mulţime de cărţi cu scene dintr-astea şi întotdeauna m-am întrebat dacă au avut loc cu adevărat. Cred că toate erau inventate de scriitorii ăia. Niciodată nu poţi să ştii ce gândeşte o fată când stai lângă ea şi o mângâi şi simţi că toate au dispărut în jurul tău şi aproape că nu eşti în stare să-i spui bucuria care te cuprinde. Eu unul n-aş fi în stare niciodată să inventez o scenă dintr-asta, d-aia nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să mă fac scriitor. Cred că scriitorii ăia vorbesc numai despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată sau care nu se vor întâmpla niciodată, deşi toată lumea ar fi fericită dacă s-ar întâmpla.

• Îţi dau voie să mă mai săruţi o dată.

M-am aplecat peste ea şi am sărutat-o. Avea buzele umede şi foarte calde, aproape că m-am pierdut cu totul.

• Mă placi? mi-a şoptit cu un glas foarte mic, uşor gâfâit.

Am făcut semn din cap că da, am sărutat-o din nou şi m-a cuprins de după gât. Am strâns-o în braţe. S-a smuls şi s-a ridicat râzând.

• Tâlharule, ţi-am dat voie doar să mă săruţi.

Mă împungea cu degetul în vârful nasului, ca în sce­nele amoroase din filmele alea proaste după care mă topesc.

Şi-a scuturat paiele din păr.

• E mai bine să ne întoarcem, a zis.

I-am spus că-mi pare foarte rău şi a oftat. M-a rugat s-o duc a doua zi la faleza mea, despre care îi po­vestisem pe îndelete.

A venit într-o rochie uşoară, pe cap cu pălăriuţa Disneyland, care îi dădea un aer de copilă șturlubatecă. Mutul venise după mine, s-a oprit la oarecare distanţă şi s-a aşezat pe o piatră privindu-ne. N-a fost nevoie să-i spun să nu ne însoţească, înţelesese şi singur. Mi-a părut rău pentru el, dar nu era să fac toată viaţa pe dă­daca. Maisa râdea tot timpul, înşirând vorbe pe care le-am uitat în clipa următoare. Când am ajuns, şi-a ascuns cu greu dezamăgirea. Se părea că nu-i plăcea prea mult fâșia aia cât palma de nisip amestecat cu scoici, dar n-a zis nimic. S-a plâns doar că nu-i lume primprejur.

• E mai bine aşa.
• De ce e mai bine? mi-a întors-o repede.

Nu i-am răspuns. Şi-a tras rochia peste cap şi a ră­mas într-un costum minuscul identic cu al Aneimaria. Am început să-i spun de ce îmi place atât de mult locul acela, pe urmă am lăsat-o baltă. O priveam cum îşi nete­zeşte sub ea prosopul cât un hectar. Era cu mult mai bronzată decât mine, căpătase o culoare de aramă bătută, ca obiectele vechi şi rare. Era un obiect rar. Îmi plăcea.

• Păcat că nu eşti fată, sau fratele meu, sau nu te cu­nosc de mai mult timp.

Nu înţelegeam.

• Ne-am fi dezbrăcat de tot, să ne ardă soarele. E atât de fantastic.

Nu ştiam ce să zic, nu-mi trecuse nici măcar o clipă aşa ceva prin minte.

• Dar aşa aş muri de ruşine, mai zicea.

M-am foit un timp lângă ea, negăsindu-mi locul. De fapt, mă tulburase pe de-a-ntregul gândul ăla, mi-am imaginat-o complet dezbrăcată lângă mine şi mă cuprin­sese o căldură moleşitoare. O priveam pe furiş.

Să mă dau mare, i-am spus că mi s-ar părea cel mai firesc lucru din lume:

• E o idee. Nu ştiu de ce n-am face-o.

• Glumeşti.

• Nu. Vorbesc serios. Dacă tu crezi că …

Am respirat uşurat când am văzut că avea de gând să rămână în costumul ăla de baie.

• Te superi că ţi-am spus asta? mai zicea.

• Nu. De ce?

Câteodată descopăr că vocabularul îmi este atât de sărac încât îmi vine să plâng de mila mea. Mi se întâmplase şi cu Alida la fel. Dar în clipele alea îi uitasem cu totul pe Alida şi studenţelul ei.

Sporovăia fără încetare, însă vorbele ei îmi intrau în ureche fără să le înţeleg. Îmi zornăia ceva în cap şi mă chinuiam să găsesc un subiect care s-o atragă. Mă gândeam la ce-ar fi făcut băieţii dacă ar fi fost în locul meu. Probabil ar fi dat-o gata într-o clipă, uitându-se la mine ca la un puşti necopt. Mă bucuram că nu erau prin apro­piere să mă ia în baloane şi că o adusesem aici, lângă faleza pe care o credeam proprietatea mea. I-am vorbit despre frumuseţile pe care le descoperisem în zilele di­nainte. Şedea pe burtă, cu bărbia sprijinită în palme şi faţa întoarsă spre mine, ascultându-mă. Mi-ar fi plăcut să fiu un pictor bun, să aştern pe pânză culorile alea incre­dibile, i-am spus. Mai încolo zărisem la un cot al falezei un sculptor subţire şi bărbos, care cioplea piatra spălată de valuri. Îl urmărisem multă vreme de pe faleză cum lucra încet, cu migală, oprindu-se la răstimpuri să mângâie calcarul ăla care nu avea o formă decât în mintea lui, sau să privească valurile care îi veneau până la pi­cioare. Mă străduisem să-mi închipui ce gândeau toţi oamenii care treceau, din când în când, pe lângă mine. Eram convins că le-aş fi ghicit gândurile. Mă simţeam aproape de ei. Fraternizam cu ei, cum scriu prin cărţi poeţii. Romantism desuet. Dar clipele alea mă bucura­seră într-atât, încât simţeam că mi se umflă pieptul şi-mi venea să strig. Simţeam că o să fiu în stare de orice, că e destul numai să vreau şi aş face lucruri nemaipomenite. Mă întrebam dacă viaţa trebuie văzută numai în funcţie de succesele la examene. Am convingerea că mama prietenului meu Vladian gândise la fel, abia acolo la mare înţelesesem zâmbetul ei şi forţa aceea care mă stânjenea făcându-mă să roşesc. Ce nu i-am spus era doar că îmi venea pur şi simplu să plâng. Se uita la mine şi râdea.

• Lipseşte muzica, mi-a zis.
• Nu m-ai înţeles. Nu mai e nevoie de nimic, nici de muzică, nici de altceva. Totul e ca un mare balon de oxi­gen. Cu aşa ceva se ridicau primele zeppelinuri.
• Nu mai e nevoie nici de mine?
• Tu eşti altceva, nu de noi vorbeam. Nu ştiu cum să-ţi spun. De ce e în jur. De ce ar trebui să fie în jur. Până când am simţit asta, eram ca un pui de animal în­chis într-un spaţiu mic. E ceva care clocoteşte şi. .. Nu ştiu să explic.

M-am ridicat în capul oaselor. Scormoneam nisipul în căutare de scoici minuscule pe care le aşezam şirag între mine şi Maisa.

• În spatele nostru e faleza, într-o parte şi alta, satele şi oamenii pe care nu-i vedem. Tot ce e viu e marea din faţă.

Apoi am tăcut.

• Aş vrea să… M-am oprit.
• Nu te plictiseşti?

M-a uimit întrebarea ei.

• Nu. Deloc.
• Eu n-aş suporta. Sunt foarte sociabilă. Îmi place enorm să dansez, să merg la ceaiuri, să văd lume multe în jur. Nu te înţeleg.

Mi-a părut rău de tot ce-i spusesem. Cărasem apă cu ciurul. Păream un puşti caraghios care se dă mare şi nu ştie ce vrea. Era în stare să râdă de clipa aceea. Nu înţelegea sau nu voia să înţeleagă. Probabil că nea Ilie Harapnicu asta voia să spună cu regăsirea de sine când ai pierdut totul. Nu ştiu de ce după o clipă plăcută trebuie să urmeze mereu şi una neagră. Parcă n-ar exista o altă lege, dracului. Îmi tranpiraseră brusc palmele, dar continuam să scormon după scoici foarte mici. Speram să nu se prindă. De fapt, se întorsese cu faţa în sus şi închisese ochii.

• Mă iubeşti?

Hodoronc-tronc. Fetele astea nu ştiu decât să te ducă din surpriză în surpriză. Să înceapă să plângă din senin. Sau să creadă că li ce cuvine absolut totul. Sau să-ţi spună că nimic pe lume nu e mai important decât ce gândesc ele chiar în acel moment. Sau să vrea să te convingă de cât de fantastic e cel mai stupid lucru pe care l-au făcut ele chiar înainte de a te vedea şi să-ţi mai arate la ce-au renunţat ele ca să-şi rupă o clipă să te vadă. Sau să te întrebe mereu acelaşi lucru. Asta m-a dat gata. N-oi fi eu uşă de biserică, dar nici aşa, să-mi sfârâie călcâiele din prima clipă. Să-i fac plăcere, i-am răspuns că da.

• Mincinosule! Nici măcar nu-ţi mai plac.
• Ba te plac. Foarte mult.
• Atunci îţi dau voie să mă mai săruţi o dată.

M-am arătat spiritual:

• Femeia nesărutată e ca floarea neudată.
• Nu fii măgar.
• Glasul măgarului nu se aude în cer. Ştiu multe proverbe.

Avea buzele tot umede şi fierbinţi, mă tulbura le fel ca în seara dinainte, dar lipsea ceva, dispăruse farmecul, sau tristeţea care mă cuprinsese înghiţea totul. Nu ştiu cum de pot fi uneori atât de stupid.

Atunci s-a apucat să se ungă cu ulei. Nimic pe lumea asta nu-mi pare mai groaznic decât o fată care începe să se ungă cu ulei când ţi-e lumea mai dragă. I-am spus-o.

• Şmecherule, ştiu eu ce-ai vrea tu.

Nici măcar nu ştiam ce vreau. Ne-am ciondănit multă vreme. A spus că ea e categoric convinsă că am adus-o acolo cu ştie ea ce gânduri. Mami îi spusese să aibă grijă. Toţi băieţii sunt la fel şi nu vor decît un singur lucru şi după aia te uită. De unde ştia ea? Am râs şi s-a supărat, dar nu ştiu de ce nu-mi mai ardea deloc s-o împac. Când mi-a spus că vrea să se întoarcă în sat, n-am protestat şi nu pentru că aş fi fost un tip civilizat. Pur şi simplu mă gândeam la altceva. Eram doar puţin dezamăgit că pălărioara aia Disneyland era al dracului de drăguţă. Noroc că mai descoperisem într-un colţ al buzunarelor o bucată de gumă de mestecat.

(din romanul ”Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: ralix.ro)