Stelian Țurlea Ieşi din viaţa mea! – 7
- Hei, puişor, eşti gata să reluăm de unde-am rămas?
Vorbele răsunau în capul meu, aşa că n-aş băga mâna-n foc că le-a spus el sau mi-au scăpat mie. Sigur e că abia aşteptam s-o luăm de la capăt şi să trecem la treabă, mă săturasem de mozoleală şi telefonul care ne întrerupsese fusese o binefacere. Aşa gândeam şi aş da o noapte cu Brad Pitt că aşa gândea şi el, prea îi ardeau ochii, tremura şi sigur ajunsese de piatră, dacă-l mai țineam mult pe jar îşi dădea drumu-n pantaloni şi ar fi fost mare păcat.
N-a durat mult, mă aşteptam după atâta tensiune, dar a fost bine şi-n timp ce ne aranjam hainele puţine, îl priveam cu plăcere: un bărbat în toată firea, spre patruzeci de ani, cum îmi dorisem de multă vreme, dar mult mai tânăr la înfăţişare, bine legat, cu trăsături regulate, tăiate în piatră, ochi negri sfredelitori, părul tăiat scurt, ca al soldaţilor. Am întins mâna şi i-am mângâiat cu buricele degetelor o cicatrice lungă şi veche de-a curmezişul pectoralilor bine conturaţi, de sportiv. A zâmbit scurt.
- Un accident, a şoptit.
N-a continuat şi n-am întrebat nimic, sigură că îmi va spune altă dată, dacă va simţi nevoia sau dacă vom mai avea prilejul. Pe neaşteptate a adăugat cu o voce cavernoasă că ar cam trebui să ne întoarcem la ceilalţi, dacă nu vrem să vină grămadă peste noi, chipurile temându-se că am păţit ceva.
- Ce să păţim? am spus doar să mă aflu în treabă, în timp ce coboram scara îngustă în melc a mansardei, eu prima, cu sticla de whisky ridicată în mână ca un trofeu, el după mine.
În foişorul din curte unde se adunaseră toţi s-au şi repezit la mine:
- A fost nevoie să trageţi în sticlă dintr-un butoi, de-a durat atâta?
Nu se cădea să răspundem, nici nu-i interesa de fapt, cât lipsiserăm se cam chercheliseră.
Doar Claudette a punctat, cum obişnuieşte, la urechea mea:
- Cum a fost? Ţi-a plăcut?
Am ignorat-o, nu eram încă în stare să-i ofer amănunte.
Se lăsase noaptea, trecuse ceva vreme de când ne întorsesem de la Cheile Grădiştei, iar partida de amor, chiar scurtă, îmi făcuse o foame de lup.
- În cinci minute e gata grătarul, a spus, de parcă îmi ghicise gândul, tipul înalt cu ochi atât de albaştri că te îngheţau, îi uitasem numele.
Abia ţineam minte numele celui cu care tocmai mă culcasem, Andrei, n-am memoria numelor şi oricum nu asta mi s-a părut vreodată important. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, în ziua aia ştiinţa numelor fusese esenţială. Coborâsem din maşinuţa pe care o lăsasem lângă poteca pietruită, în timp ce Denisa închidea porţile, ca de obicei, şi Claudette, care are mereu un al şaselea simţ şi îi reperase pe cei doi în foişor, începuse să strige:
- Fetelor, avem musafiri, să vedem cum îi cheamă.
- Şi noi suntem musafiri, a spus bărbatul înalt cu ochii albaştri. Însă în clipa aceea încă nu aprinsese becul din foişor şi era luminat din spate de soarele care apunea, nu mi-am dat seama de culoarea ochilor.
Pam-pam! Tipii de la mansardă, n-aveam nevoie de explicaţii, mă duce mintea, altfel n-aveau ce căuta în curtea noastră şi atât de relaxaţi. Păreau scoşi dintr-o reclamă de la televizor cum şedeau în jurul grătarului, cu câte un pahar de bere în mână, dinţi sănătoşi sclipind la soare şi zâmbete stupide.
Am dat mâna cu ei şi cel mai scund şi bine întocmit, când mi-a auzit numele, a scos perla:
- Graţioasă ca o gazelă.
- Ce vrei să spui? l-a întrebat celălalt. Îi faci deja curte?
- Asta înseamnă numele ei în aramaică, graţioasă, frumoasă, gazelă.
M-a dat gata. Nimeni nu fusese în stare să spună ce vrea să zică numele meu, deşi se puteau uita într-o carte, cei mai mulţi erau convinşi că e o făcătură de americanism, sigur părinţii mei erau nişte sclifosiţi plini de bani şi cu gândul de ducă. Fuseseră sclifosiţi, dar nu plini de bani. Iar pe prietenele mele le interesa cât negru sub unghie ce vrea să zică numele meu, un nume şi-atât. În clipa următoare am fost convinsă că trebuie să mă culc cu bărbatul ăsta atât de instruit. Şi când a zis că merge în mansardă să aducă o sticlă de whisky, deşi în cea de pe masă mai era destulă băutură, m-am oferit să-l ajut. Nu strica să-mi încerc norocul şi puţin îmi păsa de zâmbetele strâmbe ale japiţelor.
Când am lăsat sticla pe masă, în semn de omagiu, s-a lăsat cu ţipete de bucurie. Ne-am aşezat în sfârşit la masa de lemn masiv, eram singura în afara băieţilor care chiar aveam de gând să mănânc zdravăn, fetele de-abia ciuguleau, cum le era obiceiul, mai ales cele două silfide.
- Tare bine-mi pare că nu te-ai călugărit, i-a spus bărbatul cu ochii albaştri Denisei, lăsându-ne pe toate trei perplexe. În sfârşit vedeam cât de albaştri îi sunt ochii, dacă n-aş fi fost cu clipe în urmă în mansardă, m-aş fi lăsat cucerită.
Japiţele îşi dădeau coate.
- Adică voi doi vă cunoaşteţi? a întrebat una dintre ele.
- Un fel de-a spune, au zis ochii albaştri, aruncându-ne în ceaţă.
Atunci am intuit, am eu un fler, că se întâmpla ceva sau s-a şi întâmplat, între Denisa şi bărbatul cu ochii albaştri căruia îi uitasem numele.
- Mă cheamă Alex.
- N-am memoria numelor, sunt bună la altele, am răspuns cu subînţelesuri.
Nu se întâmplase între ei ce trăisem eu cu Andrei în mansardă, era doar un flux care avea să explodeze mai târziu, nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă întristez pentru ea, eram convinsă că va fi o explozie devastatoare.
Nici nu mai ştiu ce s-a petrecut în seara aceea, eram destinsă şi cred că am golit câteva pahare până după miezul nopţii, când ne-am dus la culcare, şi până atunci am trăncănit şi am trăncănit de parcă voiam să înghiţim toate poveştile lumii. Ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o groază de ani. Era clar că tipii erau de comitet.
Dar n-are rost să evit, de fapt, când i-am văzut privirile Denisei şi am priceput prin ce trece, m-a străbătut un fel de curent, m-am simţit brusc ca un fel de curviştină şi complet tâmpită, ce dracu căutasem în mansardă? doar nu s-au terminat sculele pe lume, mi-era greaţă de mine, cum mi se întâmplă mereu când mă las dusă de impuls, n-am mai scos o vorbă, nu-mi mai păsa de poveştile lor pe care nici nu le mai auzeam, nu m-am mai uitat o clipă măcar la Andrei, care prea se dădea cocoş, mă gândeam că sigur voia să mi-o mai tragă o dată, m-au apucat dracii, cine se crede? cine crede că sunt eu? De ciudă am început să beau. Ţin minte că tot repetam
- Sunteţi nişte proşti! Sunteţi nişte proşti!
Eram convinsă că nu-s decât nişte prietene bete, iar ei nişte tipi în căutare de sex, dar n-aveam de gând să mai cedez, ba voiam să le avertizez şi pe ele, însă nu-mi găseam vorbele, repetam în neştire
- Sunteţi nişte proşti! Sunteţi nişte proşti!
fără să mă adresez unuia anume, aşa că nu mă luau în seamă, sau credeau că nu vorbesc cu ei, îmi răceam gura de pomană, sau şi mai grav, îmi îngăduiau să-i insult convinşi că-mi pierdusem minţile bând prea mult, iar chestia asta mă înfuria şi mai tare, cum adică să fiu eu umilită? şi ceream să-mi mai umple paharul. De la un moment mi s-a rupt firul, sigur dădusem prea multe pahare pe gât, îmi cădea bărbia în piept, am alergat la budă să borăsc, mă simţeam singură şi pierdută, probabil era lângă mine Denisa, ţinându-mi capul să nu-mi cadă în vasul de ceramică al veceului şi probabil tot ea m-a târât până la pat şi parcă prin ceaţă îmi amintesc că-i spuneam, nu sunt prea sigură:
- Eşti o scumpă. Să nu te măriţi cu ochi albaştri.
A doua zi a trecut ca oricare altă zi de vacanţă la munte. Nimeni nu mi-a amintit isprăvile din noaptea dinainte şi ne purtam ca vechi camarazi. Abia după ce ne-am întors în Bucureşti am început o relaţie cu năbădăi cu Andrei.
(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)
