Stelian Țurlea Ieşi din viaţa mea! – 9
Mă obseda şi Mamouret. M-am dus de câteva ori în transatlantic, uneori mă chema Andrei cu vreo treabă, alteori am ajuns neanunţată. Prima oară era acasă doar bătrâna, m-a întâmpinat în acelaşi capot înflorat, cu bordură de blăniţă la poale, cu ţigaretul ei cât o baghetă de dirijor, în vârful căruia fumega o ţigaretă mentolată care umpluse aerul cu parfum pătrunzător, zâmbea complice:
- Ştiam c-ai să vii, mi-am închipuit c-o vei face şi mai repede. Ştii să te stăpâneşti. Îmi placi. Suntem din acelaşi aluat.
M-a invitat în fotoliul delabrat în care şezusem prima oară, s-a aşezat şi ea în faţa mea, în fotoliul pereche, între noi era o măsuţă acoperită de un cristal gros plin de pete matusalemice ca şi ea. A adus două ceşti de ceai.
- Am auzit că-mi spui Mamouret, domnişoară.
Am roşit, am dat să mă scuz, mi-aş fi pus cenuşă-n cap degeaba. M-a oprit să mai scot vreo vorbă cu un gest energic, surprinzător pentru vârsta ei.
- Îmi place, a continuat. Nimeni n-a mai observat asta. Iubitele lui fiu-miu au fost mereu nişte proaste. Şi ale ăluilalt, la fel. Parcă aleg amândoi tutele oraşului. Poate se luminează şi ei.
N-am apucat să aflu cum aveau să se lumineze. Parcă ar fi obosit după o conversaţie atât de lungă şi n-a mai spus nimic. A sorbit îndelung, fără zgomot, din ceaşca de ceai, privindu-mă tot timpul, dar nu ştiam ce să-i spun, sau dacă aşteaptă să-i spun ceva, nu ştiam la ce se gândeşte, sigur trebuia să se fi gândit la ceva. După care s-a retras, foarte repede, ca o suverană, în odaia ei. N-o interesa să-mi afle părerea, n-o interesa să-mi spună ce-i trece prin cap, n-o interesa de fapt nimic, atâta timp cât nimeni nu-i ameninţa băiatul. Hotărâse că nu reprezint o ameninţare. Dar astea le-am înţeles în vizitele următoare, când a stat mai mult cu mine şi nu-i tăcea gura, povestind vrute şi nevrute. Prima oară mă testase doar. De parcă ar fi vrut să constate dacă-l poate lăsa în mâinile mele într-o bună zi. Era un semn de slăbiciune sau poate se gândea că îmbătrânise şi într-o zi o să se ducă din lumea asta şi voia să lase ordine în urma ei. Ordine aşa cum o vedea ea. Aşa am gândit atunci, naivă.
N-avea niciun rost să discut cu Andrei, era pe deplin sub jugul ei. Nu ştiu dacă îi făcea bine sau rău. Sunt convinsă că renunţase la cine ştie câte iubiri doar pentru că Mamouret îi spusese că femeile acelea nu erau de el. M-am gândit să-i deschid ochii. Eram convinsă că un bărbat la patruzeci de ani nu poate fi decât stăpân pe el, stă pe picioarele lui, ştie ce vrea, are experienţă, poate fi un stâlp şi pentru mine, o puştoaică. Mă înşelam. Mi-am dat seama cât de vulnerabil era. Şi că Mamouret îl apăra, de fapt, altfel s-ar fi pierdut.
Nu lucra nicăieri, habar n-am dacă lucrase vreodată, era un subiect pe care-l evita cu dibăcie. N-avea niciun venit. Un întreţinut. N-ar fi fost o problemă, mulţi trec prin asta în vreme de criză. Dar el nici nu încerca să facă ceva. Nu ştiu cu ce îşi omora timpul, dar reuşea să pară că e în permanenţă ocupat, lumea îl aprecia pentru asta. Nimeni nu se întreba ce făcea, nimănui nu-i pasă cu adevărat de aproapele. Nu ştiu de unde făcea rost de bani. Târziu am înţeles că nici nu făcea rost, toţi banii, câţi vor fi fost, îi aducea fratele mai mic.
Dar foarte curând aveam să descopăr că era o justificare în toate.
Mamouret hotărâse că-i puteam fi utilă.
(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)
