Tabita – Ceai pentru domnișoare

Ieşi din viaţa mea! – 8

            Habar n-aveam dacă celelalte pricepuseră că Andrei şi Alex sunt fraţi, eu am aflat abia la Bucureşti, când m-a sunat Andrei să mă vadă. Şi încă fraţi atât de diferiţi. Unul cu alură de rugbist, altul subţire şi înalt; unul cu ochii negri ca smoala topită şi strălucindă şi păr castaniu, celălalt cu privirile albastre şi părul ca spicul, aproape un păr de femeie; unul cu vorba molcomă, celălalt, repezit; unul care se apropia de patruzeci de ani, celălalt cu vreo zece ani mai mic, dar jurai că nu-i mult mai în vârstă decât noi. Poate or fi fost fraţi, dar nici azi nu cred că au fost făcuţi de aceeaşi mamă; sau de acelaşi tată, n-am întrebat niciodată, e un subiect pe care nu-l prea discut nici eu, cât de afurisită sunt. Nu-i dădusem niciun număr de telefon, să nu creadă că-s căzută-n fund după el, l-am întrebat cum a dat de mine, nu că nu mi-ar fi făcut plăcere să mă caute.

• Mi-a zis frate-miu.
• Care frate?
• Alex e fratele tău?
• Nu ştiai?

Nu trebuia să-mi mai spună că Alex îmi aflase numărul de telefon de la Denisa, văzusem privirile cu care o devora pe biata fată şi bănuiam că se văd, chiar dacă ea nu-mi spusese nimic. O să-mi spună, n-avea rost s-o presez, poate o întreb când ne întâlnim la fast food.

Fraţii locuiau într-un apartament vechi de pe Calea Victoriei, mare cât un transatlantic, întunecos, cu tavane înalte, cu mobile de lemn masiv îngrămădite şi prăfuite, covoare groase în care se afunda piciorul, roase de molii, cu perdele şi draperii grele la ferestrele acoperite pe jumătate de jaluzele înţepenite de ani. Parcă se fereau de lumina soarelui, ca nişte zombi. Câteva becuri chioare aruncau o lumină palidă din candelabrele de alamă cu multe braţe coborâte din tavanele înalte ca nişte păianjeni pe fire atât de subţiri că evitam să trec pe sub ele, de teamă că pot cădea în orice clipă, la o adiere de vânt. În holul enorm, de fapt o sufragerie, ferigi plantate în ghivece mari, de grădină, crescuseră ca nişte tufe şi mulţime de frunzuliţe mici şi uscate căzuseră roiuri de muşte pe jos, nu le măturase nimeni de luni întergi.

Nu ştiu de ce mă chemase în apartamentul acela, n-avea să-mi arate nimic, cărţi sau tablouri, deşi erau plini pereţii de ele, cum se întâmplă la întâlnirile în care fetele sunt atrase în case obscure de iubiţi dornici să ajungă cu ele în pat. Dacă voia să ajungă cu mine în pat, ştia cum s-o facă şi mai ştia că e riscant în apartamentul acela, maică-sa putea să dea peste noi în orice clipă, trăia într-o odaie în care n-am avut curajul să intru vreodată, de unde se auzea în permanenţă o muzică slabă de gramofon interbelic. Mai târziu am aflat că nici nu ieşea din casă.

Nici nu mă aşezasem bine într-un fotoliu delabrat care fusese castaniu pe vremuri şi am auzit o voce metalică şi cârâită, întreruptă de o tuse seacă de fumător înrăit.

• Tu eşti, Andrei.
• Da, mamă.
• Nu eşti singur.
• Nu sunt singur.
• Eşti cu o domnişoară.
• Sunt cu o domnişoară.
• Fă-i un ceai.
• Da, mamă.

Nu fusese nici măcar o singură întrebare, doar afirmaţii, de parcă ar fi văzut prin ziduri. Comportamentul unei femei foarte voluntare. Şi un fiu foarte supus, ca o cârpă, era bine de ştiut.

Mă simţeam brusc stânjenită, i-am făcut semn că nu vreau nimic.

• Poţi vorbi, nu ne aude, e cam surdă, îmi spuse.

I-am simţit şi lui stinghereala. Îşi frământa mâinile, arunca priviri în toate părţile, nu era în largul lui, cu totul alt om decât în mansardă. Nu mai avea aproape patruzeci de ani, era de vârsta mea, aproape necopt.

• N-am altceva, a spus. Poate vrei, totuşi, un ceai.

Am negat vehement. Ceaiurile sunt pentru bolnavi şi bătrâni, mi-a stat pe limbă să-i răspund, dar nu se cădea să spun asta într-o casă cu o bătrână pe care mi-o închipuiam zăcând între cearceafuri jilave, cu boneţică pe cap, zi şi noapte, cu o scuipătoare de alamă lângă pat, ca în spitalele vechi. M-am abţinut să nu râd.

Atunci am văzut-o, nu rezistase să nu iasă din bârlogul ei, curioasă. O femeie venerabilă, voinică, voluntară, cu părul roşcat ondulat până la clavicule, puternic machiată, cu buze atât de roşii că parcă sângera, îmbrăcată într-un capot înflorat, greu, tivit la poale cu blăniţă cenuşie, cu mulţime de brăţări care zăngăneau pe unul dintre braţe. În lumina chioară observam totuşi că fardul gros îi acoperea riduri adânci, iar pieile atârnându-i sub bărbie îi arătau vârsta, spre optzeci de ani, o matusalemică faţă de mine, puştoaică ieşită de pe băncile facultăţii de nici trei ani. N-am niciun respect pentru vârstă, aşa că am scrutat-o atent, nu mi-a fost greu să zăresc, chiar şi în acea lumină, rădăcinile albe al părului vopsit într-un roşu prea violent. A observat că o analizez ca o nesimţită şi a zâmbit, aveam curaj, iar ea ştia să înfrunte pe oricine. În mâna pe care zăngăneau brăţările ţinea un ţigaret lung de fildeş, în el fumega o ţigaretă. Ca în filme sau în piesele de teatru. Ca pe scenă. Dacă voia să mă impresioneze cu ţinuta aceea, reuşise.

• Mama, a spus Andrei.

Am dat să mă ridic.

• N-o face, zise către mine vocea puternică, autoritară, metalică, cu r-uri subliniate, o voce deprinsă o viaţă să se impună, să nu crâcnească nimeni în jur. Nu obişnuiesc să dau mâna cu oamenii. Nu ştii niciodată ce-au făcut cu mâna aia.

M-a bufnit râsul.

• Eşti nostimă, a zis.

Puteam înţelege că sunt nostimă că am râs la poanta ei sau nostimă în general, eventual că mă plăcea fii-su, cum mă ducea mintea.

Semăna cu Lucia Sturdza Bulandra în Mamouret, nici nu mă născusem când juca ea, ai mei abia ieşeau din adolescenţă, dar apucasem să văd la televizor un spectacol înregistrat înainte să moară, îmi rămăsese în minte, până şi vocea semăna. Orice mi-ar fi spus, din clipa aceea femeia a rămas pentru mine Mamouret.

• Dacă domnişoara nu vrea ceai, du-o la un lichior de cireşe, spuse Mamouret, după ce mă analiză bine cu privirile pătrunzătoare. Nu fi mitocan.
• Mă descurc, mamă.
• Bine, aşa să faci, a spus, înainte să dispără în odaia de unde venise.

Nu şi-a luat la revedere, de parcă ar fi avut intenţia să revină, nu m-a întrebat nimic altceva, de parcă ştia totul, n-avea de unde, pur şi simplu îi eram indiferentă, o fetişcană, o fufă culeasă cine ştie de unde de fiu-său. Sau pentru ea timpul nu exista, şi toţi ceilalţi ne aflam risipiţi în dimensiunea aceea care habar n-am cum se numea, mă aflam şi eu acolo din totdeauna deşi abia mă văzuse, ca toţi ceilalţi, cu menirea să gravităm în jurul ei.

(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)