Spaima fotbaliștilor

Fă-ți patul și dormi! – 2

             Când nenorocirea doarme, ferește-te s-o deștepți. Eu uitasem asta. Ori poate ceva ca o boare ce plutea în aer îmi luase și mie mințile.

            Ajungi să întâlnești câteodată unii oameni la locul lor, așezați și văzându-și de drum și nici nu-ți închipui cum îți schimbă viața, pe nesimțite. Uneori îi și crezi prieteni. De hoții din casă nu te mai poți feri. Când te trezești cu pocinogu, gata, n-ai cum să mai întorci.

            Autorul ăla, de pildă, Stelian Țurlea, credeam că mi-e prieten. M-am învățat minte acum, să am mai multă grijă cu autorii ăștia și să nu mai povestesc atâtea, că mă află toată lumea. I-am zis câte ni s-au întâmplat în povestea aia la mare, mie, Baronului și lui Vladian și el s-a pus să scrie o carte, în care cică eu aș povesti totul. Aiurea! Multe chestii le-a inventat el, că nu mă mai recunoșteam! Și i-a dat poveștii și titlul ăla trăsnit Pavană în peisaj marin. Cine să-ți cumpere o carte cu titlul ăsta? Pe urmă mi-a făcut capul calendar cu o întreagă teorie legată de titlu. Pavana cică-i un dans vechi spaniol, cântat la instrumente diverse, chitare și-alte de-alea; or, aveam și noi o chitară. Pe urmă, cică-i un dans lent, ritual, mai degrabă funebru, oricum ceva de genul ăsta, adică țintind spre sau referindu-se la o schimbare profundă, la o trecere dintr-o stare în alta; noi, zicea el, eram pe muchie de cuțit între adolescență și nu mai știu ce, iar săptămânile alea două-trei la mare, când am trecut prin ’jdemii de isprăvi, ne-ar fi schimbat și maturizat. Și la sfârșit mi-a mai trântit și chestia aia că unii mai citiți se vor gândi la Pavana pentru infanta defunctă și că și asta are o legătură subtilă cu cartea lui. Mă uitam la el belaliu și-mi ziceam în sinea mea: să turuie cât poftește că nu mă costă nimic. Cine să-l creadă și să gândească la toate alea, când cartea încă nu fusese citită?

            De asta acum m-am gândit să-mi iau singur soarta în mâini și să nu mă mai las la imaginația altuia. Mă mai trezesc că Stelian Țurlea ăsta iar scrie vreo carte cum i se năzărește lui și-i mai trântește și un titlu de se uită la mine într-o dungă, o lună de zile, tot orașul. Unul cască gura și altul înghite.

            Dar autorul ăsta scria doar despre ce-i spusesem eu. Antrenorul nici măcar nu asculta, îmi spunea el mie. Putea fi oricare altul, nu cred că s-ar fi petrecut atâtea. Fotbal mi-a trebuit? Ca în proverbul acela că aveam o potcoavă și-mi mai trebuiau trei și calul.

                                                                        x

                                                                 x          x

            Îl chema Dosescu. Am aflat târziu. Toți îi spuneau nea Gică. Sau nea Gicuță. Ăi cu multă carte știau o groază de povești despre el. Fusese spaima tuturor fotbaliștilor din care scotea fără milă tot untu. Câștigase mai demult un campionat sau două, după care s-a certat cu nu’ș’ce ștab ce simțea că pleznește dacă nu dă și el niște sfaturi care să devină literă de evanghelie. Nea Gicuță i-a râs în nas, zicând că totul e-o prostie, nu-nveți calu bătrân să meargă-n buiestru și și-a dat demisia. Și găina oarbă nimerește câte-un grăunte. Unii care nu văd decât comploturi și învârteli în orice o țineau una și bună că ștabul i-a zis verde-n față să-și caute de lucru prin alte părți. Fapt e că nea Gicuță a făcut multe echipe faimoase, pe unele le-a distrus, nu se mai pricepea nimic, cum de o dată îi merge într-un fel și altă dată pe dos. Dar steaua lui n-a apus, ba chiar strălucea atât de intens că mulți se călăuzeau după ea, de parcă am trăi în Betleemul vechi. Ăi bătrâni tot aminteau isprăvile lui faimoase. Cei tineri tremurau de emoție când mergeau să-i ceară un sfat. Ziariștii tăbărau pe el cerșindu-i interviuri, rugându-l să-și spună părerea despre orice, dopaj, starea terenurilor, moda mini, cutremurul din Guatemala, alegerile pentru Comitetul Olimpic, zborul navelor spațiale și benzina poluantă, de parcă nea Gicuță ar fi fost Larousse-ul în douăsprezece volume pe picioare! Bietul om răspundea și el cum putea, se întorcea la băieții lui care se blazau după o vreme și se dădeau de-a berbeleacul cât ai clipi, nea Gicuță îi lăsa în zeama lor de lene, lua alții, îi făcea și p-ăștia celebri și iar tăbărau ziariștii, hai să auzim ce mai crede nea Gicuță despre starea terenurilor, moda maxi, campionatele mondiale, invazia de lăcuste din Africa, navetele spațiale, expedițiile la poli și câte și mai câte. Cu o viață atât de palpitantă, azi aici, mâine-n Caracal, cum să te plictisești?

            Era o plăcere să-l vezi la lucru. Un cap rotund, nas cârn, borcănat, de parcă l-ar fi bătut un cartier întreg când era prichindel, ochi mici care jucau tot timpul, pleșuv, cu sprâncene galbene și câte un fir de păr ici-colo în bărbie. Gura părea o tăietură de lamă, așezată perfect orizontal sub nas. Ai fi putut jura că omul ăsta n-a avut niciodată buze. Toată fața lui părea o mască de cauciuc, flască, neîntinsă prea bine peste niște trăsături omenești. Întotdeauna îmi venea să mă apropii de el și să-l trag de obraji, să smulg cauciucul și să descopăr ce-i dedesubt. M-am surprins uitându-mă atent la ceafa lui să văd unde e linia aceea de margine a măștii închipuite de mine. Sau rămâneam prostit uitându-mă la tăietura de lamă prin care scuipa vorbele ca pe niște pietricele, până zbiera la mine:

            – Bă, Popeye, iar îți umblă mintea cu sorcova? Treci la treabă!

            Doar nu era să-i spun la ce mă gândisem.

            Ne strângea în rând, ne spunea ce aveam de făcut, sau cum zicea el că e mai bine, după care treceam la condiție fizică până ni se ura și el tot arunca pietricelele: hai băieți, hai băieți, din când în când schimbând placa cu câte un: gura! să n-aud o vorbă! deși nimănui nu-i ardea să facă filosofie. Bărbierul învață meserie pe capul proștilor. Când simțea că se apropie ceasul să ne comandăm sicriele, ne lăsa să ne tăvălim vreo cinci minute pe iarbă, apoi treceam la joc, alte figuri, fente, centrări, driblinguri, întreg tacâmul și, în sfârșit, o partidă în timpul căreia îndemnurile lui drăgălașe ne arătau câte cuvinte frumoase învățase pe toate meleagurile fericite să-l primească.

                                                                        x

                                                                  x       x

            M-am dezbrăcat cum mi-a zis nea Gicuță, pe care încă nu știam că-l cheamă nea Gicuță, am căpătat niște pantofi de joc și-am început să alerg și eu după minge.

            Cine cade în gârlă de ploaie nu se mai ferește. N-a trecut mult și zbieram și eu la rând cu toți la ăia care aveau mingea să-i dea drumul că doar nu li se lipise de picior.

            Nădușeam și nu-mi păsa.

            Cădeam și puneam și eu piedici.

Mi-a mai reușit un asist, nimereală curată.

            Zbiera unul să nu dăm la gioale și-i spuneam să-și dea muzicuța la reparat și să piardă bonul. Aveam energie cât șapte, dar nici ceilalți nu păreau epuizați și nimeni nu pleca steagul. Sărea în ochi că dintre noi o să scoată o echipă pe bune și numai gândul ăsta ne făcea să zburdăm ca Mighty Mouse.

            Când m-a lovit unul cu sete la țurloaie, uitasem că sfada și gâlceava aduc nenorociri. M-am trântit pe-o parte, simțind că leșin, incapabil să-l întreb pe unde locuiește maică-sa ori să-i amintesc că toată fiara-și are lupul ei. Cred că am zăcut o sută de ani până să-mi revină sângele în obraz și să am curajul să mai calc cu piciorul ăla vizibil pedepsit pentru șapte vieți. Nu știam ce mă așteaptă și că tăvăleala de-acum nu era decât floare la ureche. Ca un avertisment că am să sfârșesc la vremea cuvenită, ce se apropia în marș triumfal, pe un pat de spital, plângându-mi de milă.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)

(sursa foto: bihon.ro)