Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 25
Cam în vremea aceea sosise de la Bucureşti Claudia, se auzea că vrea să-şi deschidă o agenţie de modeling. Sonia n-a plăcut-o de la început, deşi nu putea spune că nu era frumoasă. O femeie înaltă, foarte sigură pe ea şi foarte sofisticată, semăna cu celebra Twiggy de pe vremuri, cu părul lung roşcat, cu un mers provocator, dacă asta le învăţa pe manechinele ei, avea să spargă piaţa şi s-ajungă-n frunte peste noapte. Sonia s-a întrebat de ce nu-i plăcea şi i-a fost greu să admită că presimţea că ar pierde într-o confruntare cu ea. Nu-i plăcea să piardă.
Se nimerise ca apariţia Claudiei să coincidă cu apropierea alegerilor în care Carlos Venegas hotărâse să candideze, nu ştia nimeni ce-a fost în mintea lui, avea tot ce voia, vorbea toată lumea de el, i se deschideau toate uşile când dorea el, reuşise să-i pună cu botul pe labe pe toţi poliţiştii importanţi, să nu-l deranjeze unul, n-avea ce să mai obţină. Dimpotrivă, obligaţii şi bătăi de cap. Dar el o ţinea una şi bună că nimic nu se compară cu statutul de om politic. Măcar să se fi înscris în vreun partid, s-ar fi sprijinit pe maşinăria existentă, el, nu şi nu, că e musai să candideze independent, să nu dea socoteală nimănui, să le arate tuturor de ce e în stare de unul singur. Bărbaţii ăştia se prostesc de-a binelea când ajung la andropauză! Se angajase în campanie cum Sonia nu-l văzuse niciodată implicat: participa la mitinguri, dădea interviuri peste interviuri, el, care detesta ziariştii, superviza afişele, făcea noi donaţii, era nelipsit de la toate reuniunile de orice fel, nu era ziar în care să nu-i apară fotografia, dar tot nemulţumit era, că nu apărea pe prima pagină. Când a pierdut, Sonia nu i-a mai zis c-a ajuns la vorba ei, îl vedea prea cătrănit.
La câteva săptămâni după ce apăruse în oraş, Claudia şi-a adus trei sau patru manechine din România, le alesese de minune, toate îi semănau, nişte prăjini subţiri, uimitor de frumoase, întorceai fără să vrei capul după ele, sigur nu le trebuia mult să sucească minţile unui bărbat şi să obţină ce vor. Dar până să-nceapă să funcţioneze ca lumea agenţia despre apariţia căreia umpluse cu anunţuri toate publicaţiile regiunii, până la Barcelona şi mai departe, Claudia şi-a luat fetele şi i-a propus lui Alfonso, care deţine cel mai faimos club, să se alăture dansatoarelor lui. Alfonso avea pe atunci un spectacol de cabaret cam răsuflat, după părerea Soniei, crezuse la început că are vână, dar s-a plictisit repede, poante fără haz, nici măcar dansatoarele nu străluceau. Alfonso s-a cam codit, nu putea să renunţe la fetele care-i aduseseră totuşi nişte clienţi. Când i-a spus Claudia că are de gând să-şi trimită manechinele doar din an în Paşte, Alfonso a acceptat pe loc, afacerile îl învăţaseră că întotdeauna e profit când e concurenţă.
Dar atunci a început nebunia. Fetele pe care le adusese Claudia erau atât de bune, că lumea nu mai venea la club decât în serile în care se anunţau ele, făceau parada modei, se dezbrăcau aproape la piele şi începuseră să danseze la bară, îmbrăcate în costume negre, mulate, parcă erau soldaţi ninja. Probabil mai răspundeau şi avansurilor unora, era destul să te uiţi la chipurile clienţilor care le sorbeau din ochi ca să-ţi dai seama c-ar fi dat oricât să le-o tragă măcar o dată.
Iar chestia asta l-a înfuriat la culme pe Carlos. Fetele Claudiei dădeau peste cap piaţa şi făceau mult rău. A vorbit cu Claudia şi i-a propus un parteneriat, Sonia nu ştia ce înţelegea el prin asta, apoi i-a propus să-i finanţeze agenţia de modeling şi să-mpartă câştigurile, dar femeia i-a râs în nas, avea bani destui să se descurce de una singură! De când îl cunoştea, Sonia ştia că nu-i bine să-i râzi în nas lui Carlos, nu se lasă până nu se răzbună, nici ea n-a avut curajul, după atâţia ani, să-i râdă în nas. Ştia sigur că se înfuriase atât de tare, încât bănuia că-l chemase pe unul dintre partenerii lui de afaceri români şi-au plănuit s-o pedepsească. Acela avea un cui şi mai mare împotriva Claudiei, adusese din România nişte fete care se prostituau, voia să le dea o faţă de lux, să câştige mai mult cu ele, şi-ncercase să i le vâre Claudiei în şcoala de modeling, dar ea-l refuzase cu dispreţ, spunându-i că nu vrea să aibă de-a face cu curve proaste. Sonia îl auzise pe Carlos povestind şi era convinsă că atunci izbucnise scandalul.
Nu ştia decât ce spunea lumea, în presă nu apăruse nimic, niciun apropiat nu părea să fie la curent, nici pe Carlos nu avusese curajul să-l întrebe, poliţia muşamalizase cazul, dar tot oraşul vuia că un candidat la consiliul municipal plătise pe cineva să-i violeze o parteneră de afaceri care se împotrivise partajării câştigului. Claudia lăsase să transpire ce i se întâmplase şi arăta cu degetul spre Carlos. Era la fel de rău ca tocmirea unui asasin plătit. Iar pentru un candidat la o funcţie publică era nenorocire! Nu se dădeau nume, nu fusese nicio acuzaţie oficială, dar în particular toată lumea ştia despre cine era vorba, iar Carlos nu putea dezminţi şi nici nu se putea apăra. Strategia lui fusese dezastruoasă, iar mişcarea femeii, magistrală. Carlos Venegas turba, Sonia nu-l văzuse niciodată într-un asemenea hal, n-o scotea pe Claudia din curvă nenorocită care vrea să-l înfunde pe nedrept şi care ar trebui să sfârşească într-un canal. Cum îi auzise Sonia ameninţările, le auziseră şi alţii, şi efectul a fost dramatic: de unde sondajele îl dăduseră câştigător detaşat al unui loc de consilier, Carlos Venegas rămase în afara Consiliului. Sigur atunci hotărâse să se răzbune. Şi nu găsea decât un singur vinovat!
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
