Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 27
Sonia nu ştie cum a ajuns Alexia în grija doctorului portughez, cine a răpit-o, dacă va fi fost mâna lui Manolo sau nu, fapt e că s-a întâmplat cum plănuise ea. N-a discutat niciodată cu nimeni povestea şi singura discuţie pe care o avusese cu Carlos i se părea că fusese un vis. Doar că realitatea sărea-n ochi: Alexia dispăruse. Ar fi trebuit să ţină un jurnal în care să fi notat ce se întâmplase în vremea aia, cum îşi freca mâinile Carlos, cum reînflorise peste noapte, cum îi arăta dovezi de iubire veşnică de care nu-l credea în stare, dar ştiuse dintotdeauna că un jurnal era o primejdie, poate cădea în mâini vrăjmaşe şi să se transforme în bombă. N-ar fi spus nimănui nici cum ajunsese Carlos să se simtă din nou buricul pământului, fără să vadă cum veneau din urmă alţii la fel de vânjoşi, dornici să-i ia locul. Pentru o foarte scurtă perioadă lui Carlos îi reveniseră chiar impulsurile filantropice la care renunţase după alegeri, când renunţase şi la politică, iar cei care continuau să-l considere un milos se vedeau îndreptăţiţi în credinţa lor, în timp ce ziarele nu-l pierdeau din vedere şi apărea, în sfârşit, şi pe prima pagină, probabil din lipsă de subiecte.
E sigur că atunci a preluat Carlos şi afacerea Alexiei, Sonia nu ştie pe cine mituise şi cum convinsese lumea că fusese parte la afacerea iniţială. Nicicând nu avusese atâta putere şi nu stăpânea atâtea femei pe care le folosea prin baruri şi pe stradă şi nu-şi făcuse vreodată de cap cu atâtea. Sonia îl ştia bine, fusese mereu un fustangiu, toată viaţa ademenise puicuţe, le seducea şi după ce punea capăt idilei le plasa reţelei pe care o organizase. Nu le mai vedea niciodată, nici măcar nu-l interesa ce se alegea de ele. Ei, Soniei, îi plăcea că e un dur, aşa cum altor femei le plac bărbaţii plini de muşchi care te fac să pârâi când te strâng în braţe. Dar în acea perioadă parcă-l apucase o frenezie şi voia să le aibă pe toate, să nu mai existe femeie care să nu fi trecut prin patul lui.
Sonia a aşteptat, ştia c-o să se termine repede nebunia asta şi chiar s-a terminat. Nu i-a reproşat nimic niciodată, era conştientă că-i poate stârni vanitatea şi mândria, să-l facă şi mai arţăgos decât era. Ei doi semănau prea mult, aveau aceleaşi pasiuni şi aceleaşi defecte. Sonia a aşteptat şi Carlos Venegas s-a întors la ea, spunându-i c-o iubeşte la fel, de parcă nu se întâmplase nimic. Convinsă că ea fusese cea înrobită, Sonia l-a strâns la pieptul ei care începuse să se cam îngroaşe.
Când a apărut ziarista, i s-a părut normal să facă ce-o rugase Carlos, adică să intre peste ea în camera de hotel şi s-o sperie. Nu i-a mai ieşit ca pe vremuri, poate îşi pierduse îndemânarea, n-a urmat efectul aşteptat şi Carlos a fost convins că nu mai e în stare să-l ajute. Sonia era uluită şi indignată că se îndoia de ea. Dar i s-a întâmplat să mai dea greş o dată, iar el a fost de-a dreptul furios. Cu ea! Ca şi cum nu poate oricine da greş! De parcă el nu dăduse greş cu alegerile şi cu câte altele!
Îl ştia atât de bine pe Carlos că a-nţeles pe loc că ăsta e începutul sfârşitului, piatra se va rostologi la vale şi va deveni bolovan şi stâncă şi până la urmă o va zdrobi. Aşa făcuse cu toţi care îi greşiseră. Pe măsură ce analiza lucrurile, Sonia era mai convinsă că omul alături de care îşi mâncase viaţa avea s-o înlăture. I-ar fi fost foarte uşor, nimic nu-i lega, ea nu se gândise vreodată să oficializeze traiul în comun, ştia c-o să sfârşească alături de el, dacă nu în braţele lui, nu se temea că-i va lua alta locul. Acum simţea că redevine o străină. Iar pe străinii care fuseseră prea mult lângă el, Carlos îi simţea ca pe-un pericol şi ţinea să-i înlăture de tot. Probabil n-o să-i ceară niciodată lui Manolo să facă vreo treaba urâtă, are la îndemână atâţia guşteri români care habar n-au cine a fost ea şi pentru care n-ar fi decât o muiere pe care trebuie s-o facă să dispară. Nici măcar nu ştia câte figuri noi apăruseră în ultima vreme, să se poată feri. Pe măsură ce se gândea, Sonia şi-a dat seama că toată viaţa ei fusese un erzaţ, fusese folosită, uneori la pat, alteori pe post de confesor, alteori să-i sprijine capul când îşi bora maţele după beţiile lungi, dar de cele mai multe ori să-i înlăture adversarii. Nu se cobora chiar până la a-şi murdări mâinile cu sângele lor, erau alţii care făceau treaba asta, dar înlăturările delicate îi reveniseră ei şi rareori lui Manolo. Carlos nu-i mulţumise niciodată, socotea firesc tot ce făcea ea. De fapt, era tot mai convinsă Sonia, Carlos nu simţise nimic pentru ea, se folosise doar de ea, îi era foarte comod. Iar acum se pregătea să scape de ea!
Se privea în oglindă, îngrozită de cum arată, de cât de trupeşă devenise, şi şi-a dat seama că ajunsese să vorbească numai la trecut. I se întâmplase cutare lucru, cutărescu îi povestise cutare întâmplare, în anul nu ştiu care dăduse peste ea necazul cutare… Însemna că toate s-au sfârşit şi că trebuia să aibă tăria de caracter să se hotărască ce face cu amintirile. N-o interesa cum procedau oamenii în general. Ştia că ea se aprinde repede, dar mai ştia că nu ia decizii greşite, chiar dacă i se întunecă minţile. Cel mai mult o durea când începea să realizeze că nu simţise nimic pentru ea. Carlos al ei! Oare fusese al ei? Ce făcuse pentru ea? Ce-i oferise? Cum îi răsplătise devotamentul pe care nu i-l arătase niciunul dintre locotenenţii pe care el îi socotise fraţi? Îl ura. Era mereu mai convinsă că-l ura! Dacă s-ar fi ivit pe neaşteptate în faţa ei, ar fi trebuit ca el să-i vadă ura pe chip. Poate că-l urâse de mult timp şi nu-şi dăduse seama, sigur asta fusese. După o vreme se gândea că nimic nu poate fi adevărat, nimic nu s-a schimbat între ei, au avut destule momente dure la viaţa lor şi au trecut peste toate, aşa o să se-ntâmple si-acum. Dar ceva tot trebuia să facă, asta fătă dubiu. Că-l ura sau nu, ea, Sonia, trebuia să se apere. Să-i prevină atacul. Nu exista decât o cale. Ştia destule. Ştia multe. Ştia foarte multe. Cel mai uşor ar fi fost să nu se implice direct, dacă lucrurile scapă de sub control să nu se ajungă la ea. Şi asta era simplu. Putea să facă să se afle un lucru sau două. De pildă, cum a dispărut Dolores, pe care n-o văzuse în viaţa ei. Ştia cum se-ntâmplase. N-aveau cum să facă legătura cu ea. Sau să lase să se afle ce se ascunde în sanatoriul medicului portughez. Nu fusese niciodată acolo, aşa că iar nu putea face nimeni vreo legătură cu ea. E treaba poliţiei dacă merge mai departe şi până unde merge.
Va trebui să fie precaută, ca el să nu se răzbune pe Candelaria. Candelaria e tot ce i-a mai rămas pe lume. Nu voia să moară şi s-o lase singură pe lume, în căruciorul ei, nici să ajungă la un azil de bătrâni.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
