Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 26
Claudia dispăru câteva zile. Apoi reapăru, dar acum îşi zicea Alexia sau Alejandra. Era complet rasă în cap, semăna cu o cântăreaţă celebră cu ani în urmă, purta în permanenţă ochelari cu lentile negre, era îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, ca o călugăriţă, încălţată doar cu pantofi uşori cu talpă plată. Lumea oscila în faţa unei asemenea deghizări, mulţi n-au recunoscut-o, mai toţi erau convinşi că slăbănoaga Claudia dispăruse sau se-ntorsese-n ţara ei, de fapt nici nu le păsa. Dar pe Sonia, pe Carlos, poate şi pe alţii nu i-a păcălit. Şi ce se vedea la lumina zilei era că Alexia sau Alejandra era şi mai hotărâtă să răzbată în lumea dură în care intrase. Peste noapte preluase agenţia de modelling, care-şi deschisese sediul la etajul unei case destul de centrale, şi cumpărase şi un băruleţ aflat la parterul clădirii. Avea tot ce-i trebuia în aceeaşi loc. Prost să fii şi să nu-nţelegi că declarase război. În orice caz, Carlos a înţeles.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost s-o convingă pe Sonia să-şi reintre în rol. Îi propusese de data asta mai mult decât pe vremuri, voia să-i ia gâtul Alexiei. Era prea mult pentru Sonia, care l-a convins s-o izoleze doar, în felul ăsta va evita o anchetă în viitor când se va trezi vreun idiot să cerceteze ce s-a întâmplat. Cât avea Carlos mintea de luminată nu înţelegea sau se prefăcea că nu-nţelege şi Sonia i-a sugerat din aproape în aproape ce-ar fi bine să facă: să-l plătească pe medicul portughez cât să nu mai aibă griji toată viaţa şi să-l convingă s-o închidă pe Alexia în sanatoriul lui, unde s-o ţină sub droguri până avea să se tâmpească definitiv. Dacă înnebunea, era cu atât mai bine. Şi trebuia ca măcar câţiva să ştie asta, lumea ar fi acceptat că o femeie sub stres putea claca, ba chiar s-o ia razna. Dacă doctorul era bine uns şi se ţinea de cuvânt – şi n-avea cum să nu se ţină, odată intrat în joc, că altfel înfunda şi el puşcăria – erau şanse ca femeia să-şi petreacă toată viaţa între patru pereţi cu zăbrele la fereastră, sau să iasă doar când nu va mai putea face niciun rău sau când ce va face nu va mai interesa pe nimeni.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
