Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 24
Ajunsese brusc la menopauză, se îngrăşase mai multe kilograme, era îngrozită când se uita în oglindă la femeia mare şi lăbărţată. Îl înţelegea pe Carlos, care o susţinuse de când se ştia şi al cărui interes se pierduse brusc, chiar dacă îi spunea că, şi trupeşă, ea tot va rămâne femeia vieţii lui. Dar nu mai avea niciun chef să mai lupte şi cu kilogramele.
Nu se mai putea îmbrăca în rochiile mătăsoase şi diafane cu care se obişnuise, în primele momente s-a străduit să-şi schimbe garderoba, a cheltuit o căruţă de bani, dar găsea puţine haine s-o mulţumească şi când se uita la silfidele care încă-l atrăgeau pe Carlos a înţeles că n-are niciun un rost să se bată cu morile de vânt. Nu era nevoie să-i spună ceva Carlos, înţelesese din răceala lui că n-o mai iubea ca pe vremuri, poate nici nu-i mai preţuia calităţile care-l făcuseră să-i spună de multe ori că nimeni n-o va înlocui vreodată, pentru că pe nimeni nu se poate baza ca pe ea. Ştiuse că-s vorbe de crai bătrân şi uite că se adeveriseră.
Era mai rău decât la accidentul Candelariei. A vrut un copil pe care nu-l putea face şi Carlos îi acceptase toana. La scurtă vreme după ce ajunseseră în Spania, au adoptat o fetiţă, n-a vrut să-i ştie trecutul, nici măcar naţionalitatea, ea i-a spus Candelaria, Strălucitoarea, chiar dacă nu era prea frumoasă, avea s-o înveţe să placă tuturor bărbaţilor prin ascuţimea minţii şi să-i învârtă pe degete cum nu reuşise ea. Puştoaica crescuse frumos, adora să doarmă în pat cu maică-sa, cam atunci Sonia încetase să se mai culce cu Carlos Venegas, despre care ştia că oricum se bucură de favorurile tuturor fufelor de pe urma cărora scotea bani.
Trăiau separat, erau un cuplu doar pentru ei înşişi, nu-i interesa ce credea lumea despre relaţia lor. Sonia fusese de acord că e mai bine să nu doarmă sub acelaşi acoperiş, pe Carlos îl căutau tot felul de oameni, la orice oră din zi şi din noapte, participa la sindrofii interminabile care pe ea o plictiseau de moarte, îi plăcea să se ducă măcar o oră, în fiecare noapte, la unul din cluburile oraşului. Se obişnuise să-l însoţească numai când nu se putea altfel. Iar el îşi făcuse obiceiul să treacă s-o vadă, uneori rămânea, alteori nu, îi spunea de fiecare dată Dulceaţa mea.
Candelaria era un copil sportiv şi de când văzuse un documentar cu Nadia Comăneci insistase să facă gimnastică, voia să devină campioana Spaniei, Sonia nu s-a împotrivit, antrenorul era convins că are potenţial. Câştigase câteva concursuri pentru copii, era mândră, pusese să-i fie înrămate diplomele şi se pregătea să iasă din regiunea ei. Dar la un antrenament Candelaria şi-a rupt coloana şi după ce a stat o jumătate de an în spital, a revenit acasă în căruciorul în care avea să-şi petreacă restul vieţii.
Sonia n-a plâns o clipă, sau cel puţin nimeni nu i-a văzut o lacrimă. Slăbise cumplit, aproape nu mai dormea, dacă reuşea să aţipească avea coşmaruri, dar Carlos îi spunea că e mai frumoasă ca oricând şi-i trimitea zilnic coşuri cu flori, iar într-o zi a venit însoţit de un medic portughez despre care ea nu auzise, oricum nu auzise de multă lume. A refuzat cu îndârjire să se interneze în clinica lui mare cât un sanatoriu, de la marginea oraşului, dar medicul a insistat să-l lase măcar s-o examineze, i-a prescris un tratament şi-n două luni şi-a revenit. Mai greu a fost s-o facă şi pe Candelaria să-şi accepte condiţia, dar a reuşit şi asta. După care şi-a reluat activitatea dinainte, mai ales ce-i plăcuse mai mult, să se întâlnească cu câte unul dintre mocofanii care îi datorau ceva lui Carlos şi să le reamintească de datorie. Putea vorbi la fel de obscen ca un bărbat şi asta îi înmărmurea pe toţi. Numai că acum avea o satisfacţie enormă să-i vadă pe oameni cum transpiră de teamă la ameninţările ei spuse cu zâmbetul pe buze, care păreau, dacă nu ştiai despre ce e vorba, declaraţii de dragoste.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
