Scrisoare către oaspetele-surpriză

Iubire interzisă – 5

Nu suport vizitele neanunţate, oamenii care vin să-mi ceară socoteală pentru ceva ce depinde de ei. Sunt furios. Am brusc sentimentul că viaţa alături de un asemenea om poate fi palpitantă, dar şi un calvar. Ca şi cum ai trăi cu o cobră. Mereu în stare de veghe, pregătit să respingi un atac.

Mă hotărăsc să-i scriu. Nu ştiu dacă îi voi trimite scrisoarea pe care o copiez aici:

“Domnule,

(îmi place să cred că nu te va deranja exagerat de mult acest apelativ, după ce mi-ai declarat atât de categoric că eşti «comunist», ba chiar «bolşevic»; în cazul în care te deranjează, acceptă-i unul din sensurile acestea: de «orăşean», adică locuitor al unei aşezări, ca şi mine, de la care se aşteaptă un limbaj şi comportament civilizat şi urban; sau de persoană capabilă să facă ceva, dispunând de autoritate, fără a-i fi stăpân – în orice caz nu peste mine. Deci:)

Trec peste surpriza vizitei tale.

Trec peste plăcerea de a te fi revăzut după atâţia ani (nu-s iezuit!), în care te-ai schimbat foarte mult.

Trec peste plăcerea de a fi discutat (îmi plac enorm situaţiile în care raţionamentele şi mintea, pe scurt, produc mai mult decât forţa fizică).

Îţi scriu aceste rânduri pentru că, nu la multă vreme după plecarea ta, am realizat că începusem să argumentez nişte lucruri pe care, din felurite motive, nu le-am dus la capăt. Ai putea spune că-i un semn de ramolisment, dar prefer să cred că erau prea multe de spus în prea puţin timp (ca matematician, înţelegi asta foarte bine) şi unele nuanţe au fost alungate de altele ce păreau (subliniez «păreau») mai importante. Am vorbit despre încredere, celula familială căreia i-am spus microgrup şi despre altele. La toate acelea îmi permit să adaug (întrebările pot fi înţelese ca retorice):

Încrederea asta, despre care am discutat (ca fiind necesară între parteneri), nu crezi că trebuie reînnoită şi reîntărită, poate chiar foarte des, ca să nu spun zilnic? Nu pentru că partenerul, fie el bărbat sau femeie, ar fi slab. Într-un asemenea caz, relaţia nu durează şi, dacă intuieşti asta, nici nu te angajezi în ea. Ci pentru că e omenesc să se petreacă una din situaţiile următoare: fie relaţia se osifică – şi urmează rutina, indiferenţa; fie relaţia se deteriorează într-atât, încât şi unul, şi celălalt, sau ambii partneri ajung să se plictisească şi să dorească altceva (sau şi altceva). Întrebarea, dacă discutăm cu francheţe, era: nu cumva comportamentul tău este o probă de indiferenţă? Adică nu cumva îţi vei fi spus: eu fac ce vreau, în timp ce ea trebuie să rămână aceeaşi de la începuturi; nu admit replică; nu admit imixtiuni în treburile mele personale. Şi atunci ce rămâne? O imagine din tinereţe la care trebuie să se închine şi căreia să-i aducă ofrande?

Oare nu-i eşti dator cu nimic? Din ce mi-ai spus în câteva vorbe am restabilit, precum Cuvier, un trecut extrem de frământat, în care tu ai fost vioara şi ea spectatorul (eufemistic vorbind). Să-i zicem acestui trecut fundal. Or, acest fundal a marcat-o: tensiune, pierderea serviciului, spaime, griji. Tu mi le-ai spus. Şi la capătul lor? Nu în sensul meschin de «sufăr ca să fiu răsplătită», deşi nici asta n-ar fi condamnabil. Dar se suferă pentru ceva. Pentru cineva. Pentru ce a fost şi este între voi. Tot tu ai spus-o: «începe să gândească şi mă enervează, mă deranjează, nu pot lucra din cauza ei, mă ascund». Dar toate astea pot fi înţelese de ea că a devenit o povară! Spui că nu te înţelege. Ce să înţeleagă? Crezi că un om care simte o asemenea schimbare a partenerului nu-şi poate spune la un moment dat: bine, bine, sacrificiu, dar pentru ce? Asta nu ţine tot de încrederea pe care spui că ea a înşelat-o? Or, dacă e să discutăm întâietatea (absurd, desigur, dar pentru a înţelege situaţia, hai să disecăm lucrurile şi să introducem şi aşa ceva în discuţie), cine a rupt primul această încredere? Asta admiţând că ea ar continua să existe, cum susţii, în plan spiritual, intelectual.

Să îndrăznesc să aduc (să readuc) în discuţie şi rolul femeii? Susţin şi am susţinut întotdeauna că nu poate fi de obiect. Eu cel puţin n-am nevoie de un partener-femeie-obiect, ci de un om capabil să gândească şi să decidă, indiferent de opiniile mele. Nu ştiu ce crezi despre asta. Dar mi-ai ascultat atent argumentaţia în legătură cu microgrupul în societatea de azi şi ieşirea femeii din găoace şi s-ar putea să accepţi şi cele urmează. Adică: femeia, ca mine, ca tine, e formată din gânduri, intelect, psihic şi sex – de care trebuie să se ţină seama. Nu-i pot impune un mod de viaţă sau o decizie fără să o consult. Dacă vreau ca relaţia mea cu ea să dureze şi ea să-mi fie partener, trebuie să o tratez ca pe un egal. Ce îmi permit mie, să-i permit şi ei. Dacă eu înşel sau trădez, să accept cel puţin că şi ea ar putea-o face, chiar dacă îmi este neplăcut. Dacă eu sunt ferm, să accept că şi ea poate fi. Dacă eu vreau să-mi dezvolt personalitatea şi să fac ceva în viaţa asta, să accept că şi ea doreşte la fel şi este în stare. Şi să mai accept că un copil mi-a fost oferit în dar şi ne aparţine amândurora, dar întotdeauna mai mult ei. Să nu te surprindă că spun asta, bărbat fiind. Dar trebuie să fiu onest într-o discuţie despre principii. Or, femeia aceasta nu are şi ea un cuvânt de spus în tot ce vă priveşte? Trebuie s-o suprim, s-o supun, să-i calc gândurile intime, pe care, poate, nici nu i le-am mai ascultat? Afirmi că îţi este adversară în ultimul timp – că simţi adversitatea ei. Dar este imposibil să fi trăit cu ea 14 ani (atât zici că are fiul tău) şi să-ţi fi fost în vremea asta adversară. Ceva o determină acum. Ce anume? Nu cumva faptul că nu mai recunoaşte în jur nimic, sau prea puţin, din ce a determinat-o să stea cu tine?

Nu cumva aceşti 14-15 ani te-au făcut sau au făcut-o pe ea să se rupă de realitate? Adică de realitatea voastră, pe care doar voi o ştiţi? Cum poţi susţine cu atâta seninătate şi vrând să mă convingi că ea nu e decât «somă» , că tot ce o interesează sunt simţurile şi sexul şi din cauza asta nu trebuie să o privească nimic din ce faci?

Revin asupra copilului. Ce vină are el? Socotesc că este un act de cruzime, inconştienţă şi laşitate să-i povesteşti lui despre relaţiile voastre şi să-l pui să analizeze o situaţie în desfăşurare. Pentru că s-ar putea ca relaţiile voastre să se refacă şi atunci el suferă în zadar. Poate gândeşti că el va influenţa mersul lucrurilor, dar asta nu se poate. Și atunci: cui prodest? cui bono?

Tot în legătură cu copilul îmi amintesc ceva din ce mi-ai spus ce m-a cutremurat, convingându-mă că «bolşevismul» tău este exact opusul. Spui că fiul tău trebuie să fie departe de filistinismul lumii, dar şi de «ghettourile» din «bantustanele» Bucureştilor; că n-ai vrut să-l creşti printre aleile blocurilor-chibrit, ci într-un cartier select de vile şi ca atare, pentru apartamentul imens pe care l-ai obţinut, te-ai zbătut, dând buzna, în cazacă şi cizme – «ca un comisar enkavedist» – în biroul nu ştiu cărui mahăr şi ai făcut şi ai dres. Scuză-mă, dar chiar şi gândul relatării tale mă îngreţoşează. Nu compromisurile pe care le faci, în timp ce gândeşti altfel, ci cum vezi viitorul copilului tău. Între vârfurile pe care le ştim şi tine nu văd nicio deosebire. S-ar putea să mă coste fraza asta şi pentru ea s-ar putea să nici nu trimit scrisoarea. Şi eu sunt laş, dar în alt mod.

Ca să nu mai vorbesc despre un alt lucru pe care mi-l amintesc. Spuneai că ea ar fi recunoscut în faţa copilului că trăieşte cu un altul (înainte de orice, o chestie ca asta este oribilă şi nu o cred!). Mă întreb: nu cumva e un act de disperare din parte-i? Adică ajunge să spună sau admite orice, numai ca să schimbe o situaţie în care se sufocă? Simţirile omului sunt complexe şi adânci, dar ale unei femei! Am trecut, demult, şi eu prin ceva similar, şi mă înspăimântă gândul că o femeie poate accepta ghilotina pur şi simplu crezând că salvează ceva. Şi nu salvează nimic.

Ştii care-i culmea? Mă ambalez şi mă las prins de discuţie, când nici măcar n-am înţeles bine ce s-a întâplat. În fond – lăsându-mi intuiţia de o parte – ce dracu’ vrei să spui că a făcut sau ţi-a făcut? Din bâlbâielile tale nu s-a înţeles nimic.”

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)