Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 13
Prietenul meu ziaristul a vrut să facă o poveste perfectă, a uitat că trăim într-o ţară anormală. A scris despre mine, mi-a publicat şi fotografia, convins că aşa trebuie şi că-mi face un bine. Despre mine era mai bine să nu ştie nimeni nimic.
Fraţii Matache nu sunt singuri. Au rude multe, au saci de bani, au asociaţi care câştigă la fel ca ei, poate şi mai bine, pe care-i deranjează nespus că poliţia e acum şi pe urmele lor şi le strică afacerile. Vinovatul sunt eu. Aşa că şi ei sunt pe urmele mele.
În poliţie, lucrurile s-au schimbat în câteva zile. La început, toţi voiau să-mi strângă mâna şi să afle cum a fost. Obosisem să le tot spun. Tuturor le eram prieten. ~ştia au rămas puţini. Cei mai mulţi se uită acum chiorâş, nu ştiu ce să mai născocească: am vrut să mă dau mare, am vrut să-i dau jos pe şefi, nu mi-am raportat acţiunile ca să ies în faţă, în poliţie nu se acţionează de unul singur, am atras oprobiul cetăţeanului de rând care a descoperit că lor, poliţiştilor, nu le pasă că-i încălecat de interlopi. Nu merită să le răspund.
De la Bucureşti m-au propus pentru o medalie, şeful poliţiei oraşului a respins propunerea, nu ştiu ce motive o fi avut, dar pe teritoriul lui el e suveran. Oricum, nimic din ce-am făcut n-a fost pentru vreo medalie. Cei de la Bucureşti au înţeles greşeala, trebuia să se consulte mai întâi.
S-a făcut că inspecţia anunţată din Capitală şi care a venit într-un târziu era condusă de un vechi camarad de-al şefului poliţiei noastre, au băut şi-au chefuit trei zile, nu l-a mai dat nimeni jos, cum se zvonise, acuma e convins c-o să rămână în funcţie până la pensie. Şeful meu direct cam trage şi el ponoasele. Nu mă mai poate apăra, toţi i-o zic de la obraz s-o lase mai moale cu Greuceanu ăla că-i o pacoste.
Aşa că trebuie să mă apăr cum ştiu. Trebuie să fiu cu ochii-n patru. N-or să mă omoare ei în plină stradă, dar dacă ajung la concluzia că e-n avantajul lor, n-or să se dea în lături nici de la asta.
Umblu înarmat. Nu mă mai plimb seara. Evit străzile întunecoase. Dorm iepureşte. Mănânc doar acasă. Mă strădui să mă întâlnesc cu cât mai puţină lume, să nu fie luaţi în vizor nevinovaţi.
xxx
După vreo săptămână sau mai mult mi-a trecut prin cap altă bazaconie. Ziaristul ăla-mi făcuse, totuşi, un bine. Mă ştia lumea, fusesem în centrul atenţiei, cum-necum o să se mai vorbească o vreme de căderea capetelor fraţilor Matache. Chiar şi ăi nemulţumiţi or să se-ntrebe ce mai fac. N-avea nimeni interes să mă lichideze, dacă avea un strop de minte. Era clar pe cine i-ar lua la scărmănat mai întâi. Erau încă în vizor. Şi chiar dacă negi şi faci să dispară dovezile, tot te arde la afaceri o publicitate de felul ăsta. Sunt convins că s-a dat ucaz printre interlopi să nu fiu terminat în plină stradă, cel puţin nu imediat, nu suntem în Mezzogiorno, nici în filme!
Dar pot face altceva mai subtil, dacă-i duce capul. Să mă facă de râs, să mă umilească, să mă discrediteze, să arate că-s ca ei, să mă facă să pierd tot ce am. N-am mare lucru, dar un Greuceanu corupt sau unul care cerşeşte la colţ de stradă o coajă de pâine pentru c-a pierdut tot, e de râsul lumii, nici nu trece anul şi isprăvile lui sunt date uitării, rămân poveşti de adormit copiii, nu mai inspiră pe nimeni. Şi-atunci să te ţii afaceri, cu ochii larg deschişi să nu mai apară vreun alt neisprăvit de Greuceanu!
Până atunci, ia să aruncăm noi fel şi fel de vorbe pe seama omului!
Norocul meu e că mai am prieteni de pe vremuri, îi văd rar, dar ştiu că mă pot baza pe ei.
L-am căutat pe Dorel, şoferul de taxi. Unul ca el cunoaşte tot oraşul, ştie tot ce mişcă, tot ce se schimbă, până şi ce-au de gând unii încă nehotărâţi. Numai că nu mă sufocă, atât de bucuros e că mă vede. Mi-ar povesti prin ce-a trecut, dar renunţă repede, e apă de ploaie ce i s-a-ntâmplat lui pe lângă marea mea aventură. A citit până-a-nvăţat pe dinafară ce-au scris ziarele, a comentat cu colegii şi s-a dat mare că mă cunoaşte de-o viaţă şi parcă vedea cum îi cresc acţiunile. Se simţea ca-n reclamele alea caraghioase: Ia zi, Dorele, ce-a mai făcut Greuceanu-al tău când era copil?
Au pus pariu că n-o scap viu din toată tărăşenia, el a mizat pe mine, dar i-a fost inima îndoită. Acuma, că mă vede-n carne şi oase, e surprins şi nedumerit, s-aştepta să mă vâneze ăia zi şi noapte. Nu se poate gândi decât că şi-ăia mi-au luat frica şi e şi mai mândru că-i prietenul meu de-o viaţă.
— Zi-mi ce să fac pentru tine şi las tot!
Mă gândisem.
— Stai pe-aproape. Mă mai duci de colo-colo, mă pierde cine stă cu ochii pe mine.
— În orice moment, Greucene!
Vorbea la fel de mult ca pe vremuri. Nu-i tăcea gura. Venea la şapte să mă ducă la poliţie şi până-acolo aflam tot ce se petrecuse noaptea în oraş, nu mai aveam nevoie de ziare. N-apucam să scot o vorbă. Am aflat de câteva scandaluri şi bătăi înaintea poliţiei.
Înainte să mă duc să clasez dosarele, treceam pe la şef şi-i spuneam cine ce făcuse. Trimitea echipajele şi-i lua pe făptaşi ca din oală. Beţivii uitaseră unde se păruiseră cu alţi beţivi, spărgând mese şi geamuri, spărgătorii se pregăteau să-şi vândă prada, căscau nişte ochi cât cepele, cum mă dibuişi, nene, că n-am fost decât între ai noştri?! Îi creşteau din nou acţiunile şefului.
Dar cel mai mult îi plăcea lui Dorel să vorbească despre cum o să-şi facă el o casă cu cinci camere, nu un viloi cu turnuleţe, ca neamurile proaste, o casă pe pământ, cu o mansardă unde să-şi instaleze un telescop, să privească noaptea stelele, cu grădină, livadă şi câini. Iar când o să se plictisească de privit stelele, o să umble-n toată lumea, prea sunt multe de văzut.
— Cu ce bani, Dorele?
— Acuşi îmi vine rându’ la joc, îmi intră milioanele ca popa!
Am ciulit urechea. Mai auzisem povestea asta cu jocul, n-am luat-o în seamă, nu ştiam pe nimeni care să se fi implicat.
L-am rugat să-mi spună mai multe. S-a cam codit. Li se ceruse să nu vorbească despre joc decât cu cei care participă. Şi mai ales să nu le vorbească poliţiştilor. Poliţiştii nu participă din principiu şi, pentru că nu sunt lăsaţi să joace, or să facă orice le trece prin cap să strice jocul, să-l distrugă chiar. Aşa că să fie atenţi, li se spusese.
— Şi tu crezi toate astea, Dorele?
— De ce să nu cred? Vecinu’ meu a fost printre primii care a băgat bani. Acuma i-a venit rându’ să şi ia prima tranşă, au fost mai mulţi decât băgase. Şi-a cumpărat frigider nou, televizor cu plasmă, d-ăla plat că-l lipeşti de perete şi zici că-i tablou, a tras un chef de pomină, ne-a chemat pe toţi pe care-i ştie. Şi când te gândeşti că mai are de luat între trei sau patru tranşe. Om se face!
Îmi suna din ce în ce mai urât.
— Ştiu despre ce e vorba, nu te osteni să te fereşti de mine. Bagi banii într-un fond, iei de câteva ori pe-atâta după o vreme, depinde cât se stabileşte sau câţi s-au băgat în fond. Dacă-s mulţi, câştigu-i mai mare.
— Vezi că ştii? Ai participat şi tu?
— La pomu lăudat nu te duci cu sacu.
— Mai e chestia cu cartea. La început trebuie să cumperi o carte, despre cum să ai succes în viaţă, cică s-a vândut peste tot în lume, te-nvaţă cum să te fereşti de necazuri, să te descurci în viaţă. Am încercat s-o citesc, n-am înţeles mare lucru şi mă cam plictiseşte. Cam scumpă, dar dacă trebuie, asta e. Altfel nu poţi deveni membru şi nu participi la tragerile trimestriale. Dacă mai convingi pe altu s-o cumpere sau să bage bani în fond, ţi-o dau la juma de preţ.
— Şi tu te-ai băgat în chestia asta…
— Vezi că aveau dreptate? Eşti poliţist, nu crezi, vrei să-l desfiinţezi.
Îmi venea să-i spun că vreau doar să-l feresc pe el de necazuri, să scape înainte să piardă totul şi să nu-l văd dator toată viaţa. N-avea rost, era prea pornit. I-am cântat în strună.
— Nu vreau să desfiinţez nimic, Dorele. Mă gândeam doar că nu-nţeleg cum se joacă.
— Simplu, dom’le! Te-nvăţ eu!
M-a bătut la cap cu jocul lui zile la rând.
— Intră, dom’le, ce mai stai, om te faci! Nu vezi că poliţia ta nu ţi-a dat nici măcar o primă c-ai mătrăşit nişte gangsteri?
Avea dreptate, dar i-am spus din nou că n-am făcut nimic pentru bani sau pentru glorie.
— Aiurea, zicea. Ori eşti prost, ori eşti prost! Viaţa mai trebuie şi trăită!
Într-altă zi mi-a spus că a vorbit cu de la sine putere cu unul de-acolo, legătura lui, zicea el. I-a spus de mine şi aceluia i-au sclipit ochii. Adu-l, dom’le, mai iute în fond, zicea, om îl facem şi pe el! Unuia ca el merită să-i oferim din start reduceri la carte şi să-l programăm printre primii la rate.
— Zău că merită să te-nscrii, Greucene. Ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap!
Nu mi se prea părea. Dar insistenţa lui Dorel era lăudabilă. Mă ademenea cât putea.
— Te făcuşi sirenă, Dorele?
— Aia ce mai e?
— Îmi cânţi frumos la ureche, să fac ce-mi spui tu…
— Mă iei cu vorbe d-astea. Vii sau nu vii? Io zic că oamenii şi-au dat seama ce mană cerească ai fi pentru ei. Păi, dacă spui că s-a-nscris în fond Marele Greuceanu, îţi dai seama cum dă lumea năvală?
— Parcă ziceai că nu acceptă poliţişti…
— Parcă tu mai eşti poliţist! Eşti o celebritate!
— Chestie de marketing.
— Chestie de ce?
— Marketing. Cum îţi vinzi marfa.
— Aşa cum zici. Vii sau nu vii?
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
